Industria modei și sustenabilitatea – companiile au atins jumătate din obiectivele stabilite pentru termenele-limită… anterioare

23 septembrie 2026 ultimaora12

Industria de îmbrăcăminte este responsabilă pentru o cotă cuprinsă între 2% și 7% din emisiile globale de dioxid de carbon.

Cea mai mare parte a acestor emisii provine din energia necesară producției de articole vestimentare, inclusiv din cultivarea sau extracția materiilor prime necesare pentru fabricarea fibrelor, precum și din procesele de filare, vopsire și țesere. La acestea se adaugă consumul de apă și de substanțe chimice utilizate de industria textilă.

Prin urmare, aceasta joacă un rol esențial în reducerea emisiilor de CO₂ și a poluanților, iar reglementările europene – precum Directiva privind raportarea de către întreprinderi de informații privind durabilitatea (CSRD) – impun criterii tot mai stricte în ceea ce privește standardele de mediu, sociale și de guvernanță (ESG).

În ultimii ani, brandurile din acest sector și-au intensificat angajamentele față de mediu, stabilind obiective și termene-limită pentru a-și îmbunătăți performanța.

Însă o analiză a 468 de angajamente privind durabilitatea, asumate de 17 branduri importante de îmbrăcăminte – din segmentele „fast fashion”, articole sportive și produse de lux – realizată de Deutsche Welle (DW) pentru European Data Journalism Network și citată de voxeurop.eu relevă faptul că, până în 2024, „în ansamblu, companiile atinseseră aproximativ jumătate din obiectivele stabilite pentru termenele-limită anterioare. Unul din trei obiective nu fusese atins, iar stadiul celorlalte rămâne neclar.”

Angajamente concentrate în jurul unor date cu semnificație… politică

Ce se întâmplă cu termenele-limită și angajamentele… ulterioare? Pe baza analizei realizate de DW, reiese că aproximativ o treime din angajamentele ESG asumate de companiile din sectorul confecțiilor au un termen de realizare ulterior anului 2025.

Angajamentele se concentrează în jurul câtorva termene-cheie, companiile aliniindu-și promisiunile la principalele etape temporale ale politicii climatice europene.

Anul 2030 se află în centrul Pactului Verde European, care vizează reducerea emisiilor de CO₂ cu cel puțin 55% față de anul de referință 1990. Pe de altă parte, anul 2050 marchează obiectivul de neutralitate climatică al Uniunii Europene.

Anul 2025 a marcat încheierea ciclurilor strategice corporative (de obicei, de 3–5 ani) și intrarea în vigoare a primelor obligații de raportare legate de Directiva privind responsabilitatea socială a întreprinderilor (CSR).

Acest orizont de timp relativ apropiat face ca angajamentele să fie verificabile, dar cu cât ne îndepărtăm mai mult de această dată, cu atât verificarea devine mai incertă.

Termenele din 2030 și, mai ales, din 2050 sunt menite să genereze transformări profunde, însă într-un viitor în care asigurarea responsabilității ar putea fi mai dificilă. Se observă o distribuție de tip „cluster”: angajamentele sunt concentrate în jurul unor date cu semnificație… politică. Acest lucru demonstrează că timpul nu este un factor neutru în strategiile de sustenabilitate.

Există, de asemenea, diferențe clare între segmentele de piață. Brandurile de masă – inclusiv cele din segmentele „fast fashion” și articole sportive – își concentrează majoritatea obiectivelor pe termen scurt, în jurul anului 2025.

Aceste angajamente tind să vizeze acțiuni mai imediate, fiind legate de îmbunătățiri operaționale sau de obiective deja integrate în ciclurile de afaceri.

În schimb, brandurile de lux sunt mult mai prezente în ceea ce privește termenele-limită pe termen lung. Începând cu anul 2030 – și cu atât mai mult în cazul obiectivelor stabilite pentru 2050 – majoritatea angajamentelor provin din acest segment. Cele mai îndepărtate angajamente – și, prin urmare, cele mai dificil de verificat – sunt concentrate în rândul brandurilor celor mai exclusiviste.

Promisiunile brandurilor de lux, (aproape) neverificabile

Această diferență devine și mai evidentă din perspectiva fezabilității evaluării acestor angajamente – o proporție semnificativă dintre ele nu poate fi încă evaluată. Cum circa o treime dintre angajamente au un termen-limită ulterior anului 2025, rămân în afara sferei oricărei verificări actuale.

Diferența este simplă: obiectivele stabilite pentru anul 2025 pot fi măsurate astăzi, cel puțin în teorie; cele cu termene ulterioare – inclusiv majoritatea angajamentelor pentru 2030 și 2050 – nu pot fi măsurate. Această diferență nu ține doar de factorul timp, ci și de condițiile de responsabilitate. Până la atingerea termenului-limită, angajamentele sunt greu de verificat și, prin urmare, mai puțin expuse presiunii publice sau a autorităților de reglementare.

Din această perspectivă, sunt evidente și diferențele dintre sectoare. Promisiunile care nu pot fi încă evaluate sunt concentrate în mare parte în rândul mărcilor de lux, care domină zona obiectivelor pe termen lung. Rezultatul este că o proporție semnificativă a strategiilor de sustenabilitate ale companiilor rămâne, în practică, în afara sferei de verificare imediată.

Termenele pe termen lung pot reflecta schimbări reale, a căror implementare necesită ani de zile, dar, în același timp, amână verificarea pentru un viitor îndepărtat, când condițiile politice, economice și chiar cele interne ale companiilor s-ar putea schimba, făcând ca aceste angajamente să iasă din sfera mecanismelor actuale de verificare și control.

„Companiilor le revine responsabilitatea de a demonstra validitatea afirmațiilor lor. Nu societatea trebuie să investigheze sau să demonstreze modul în care o companie intenționează să își atingă obiectivul declarat.

Compania trebuie să demonstreze acest lucru și să indice clar măsurile și resursele pe care intenționează să le aloce pentru atingerea respectivului obiectiv. Angajamentele trebuie să fie aliniate la Acordul de la Paris privind schimbările climatice. Acest lucru înseamnă că o companie nu poate avea propria interpretare a neutralității climatice.

Ceea ce își propune să realizeze până în 2050 trebuie să fie în concordanță cu bugetul de CO₂ care îi revine pentru a rămâne sub limita de încălzire de 1,5°C față de nivelurile preindustriale, iar traiectoria sa trebuie să fie compatibilă cu acest obiectiv. Consumatorii trebuie să aibă încredere că firmele își respectă aceste angajamente”, explică Bianca Morales, responsabil pentru consum și producție sustenabile în cadrul BEUC, organizație care reprezintă 42 de asociații europene ale consumatorilor.

Noua directivă privind „consolidarea rolului consumatorilor în tranziția ecologică” introduce interdicții explicite privind „greenwashing”

Din fericire, consumatorii nu sunt lipsiți de apărare: reglementările europene menite să îi protejeze oferă instrumentele necesare pentru a impune această responsabilitate.

În special, „Directiva din 2006 privind practicile comerciale neloiale interzice practicile comerciale înșelătoare, inclusiv afirmațiile ecologice care nu sunt susținute de dovezi verificabile”, subliniază Morales. Acest principiu a fost deja aplicat în câteva cazuri recente”, adaugă Morales.

Noua directivă privind „consolidarea rolului consumatorilor în tranziția ecologică” se va aplica începând cu septembrie 2026. În practică, aceasta introduce interdicții explicite privind diverse forme de „greenwashing”.

De exemplu, vor fi interzise afirmațiile ecologice generice, precum „ecologic” sau „sustenabil”, care nu sunt susținute de dovezi solide, la fel ca și afirmațiile privind „neutralitatea climatică” bazate exclusiv pe compensarea emisiilor de CO₂.

În plus, impune condiții mai stricte pentru promisiunile referitoare la performanțele viitoare, solicitând ca acestea să fie verificabile și susținute de dovezi concrete.

În esență, angajamentele pe termen lung, precum cele pentru anii 2030 sau 2050, pot fi considerate înșelătoare dacă nu sunt însoțite de dovezi verificabile.

Roxana Istudor

Foto: YouTube