Declarațiile de avere nu sunt un detaliu administrativ
Dacă nu demult am vorbit despre presiunea pusă asupra organizațiilor neguvernamentale de a-și expune finanțatorii, continuarea firească a discuției este: de ce transparența este cerută cu atâta insistență de la societatea civilă, dar devine brusc negociabilă atunci când se ajunge la averile și interesele celor aflați în funcții publice?
Proiectul de lege despre declarațiile de avere a fost depus în Parlament după decizia CCR de la mijlocul lunii mai anul trecut, totuși forma lui a rămas neterminată până acum. Inițiativa încearcă să repună declarațiile pe platforma ANI, doar că detalii sensibile – cum sunt rudele sau locația caselor – vor dispărea din vizibilitate. Nu s-a ajuns la vot final, lucrurile mișcându-se greoi printre birouri tehnice și negocieri partinice. Înainte de orice dezbatere serioasă, trebuie acordul Consiliului Legislativ, după care, probabil se va deschide iar subiectul între cei care vor fi la guvernare, dacă nu uită toți de el.
La Senat s-a predat un text conform căruia declarațiile cu privire la averi vor cuprinde în continuare activele și datoriile persoanei care face declarația. Informațiile legate de soț/soție sau copii apar doar dacă acestea sunt cunoscute în mod realist de cel care depune documentul. Acest lucru implică faptul că, momentan, nu se revine la situația anterioară, când toate detaliile erau afișate public pe paginile oficiale ale instituțiilor.
Formularea „cunoscute în mod realist” (sau „în mod rezonabil” în formele inițiale ale proiectului) și de ce a fost nevoie de această sintagmă?
- Evitarea răspunderii penale nedrepte:
Declarația de avere este un act completat pe proprie răspundere. Dacă un funcționar public nu cunoștea detaliile exacte despre conturile ascunse sau veniturile separate ale soțului/soției, acesta risca un dosar penal pentru fals în declarații.
- Decizia CCR: Curtea Constituțională a decis că nu poți obliga o persoană să răspundă penal pentru informații pe care nu are cum să le controleze sau să le verifice direct. Răspunderea este strict personală.
Exprimarea de fapt acționează ca o plasă de siguranță juridică pentru cel care depune actul:
- Fără rea-credință: Dacă soțul deține acțiuni sau conturi bancare despre care refuză să dea detalii (de exemplu, în cazul unor relații tensionate sau a unui regim de bunuri separate),
- Prezumția de bună-credință: Textul mută povara dovezii. Dacă apar discrepanțe, trebuie demonstrat că declarantul știa în mod real de acele bunuri și le-a ascuns intenționat.
Deși oferă o protecție legală declarantului, formularea rămâne controversată deoarece este o noțiune interpretabilă, fiind destul de dificil de stabilit unde se termină ignoranța reală și unde începe ascunderea intenționată a averii prin intermediul familiei.
Declarațiile de avere nu sunt un formular birocratic fără miză. Ele sunt unul dintre puținele instrumente prin care publicul poate verifica dacă cei care administrează statul își justifică nivelul de trai, bunurile, legăturile economice și eventualele conflicte de interese. Când acest mecanism este slăbit, restrâns sau golit de conținut, nu se protejează demnitatea funcției publice, se reduce capacitatea cetățenilor de a controla puterea.
În acest context, dezbaterea despre declarațiile de avere nu este una tehnică, ea este una democratică și ține de raportul dintre dreptul la viață privată și interesul public de a urmări cum se acumulează averea în apropierea puterii. Nicio democrație matură nu poate funcționa pe baza unei transparențe cu două viteze: foarte severă cu ONG-urile, dar discretă atunci când e vorba de politicieni, rudele lor, contractele lor sau rețelele lor de influență.
Viața privată merită protejată prin lege, iar dezvăluirea datelor delicate ar trebui evitată ori de câte ori e posibil. Totuși, lucrurile se schimbă atunci când transparența devine doar o aparență: cetățenii au din ce în ce mai puțin acces la ceea ce se întâmplă cu adevărat. Instituțiile, pe de altă parte, continuă să știe aproape tot. Acest tip de echilibru nu sporește încrederea, dimpotrivă, o face mai fragilă.
Cu atât mai mult într-un climat în care publicul a văzut deja numeroase cazuri de averi greu de explicat, de bunuri trecute pe numele rudelor sau apropiaților și de discrepanțe între poziția publică și confortul material, orice reducere a vizibilității poate părea suspectă. Fiecare gest ascuns capătă alt sens după atâtea exemple văzute.
Când părinții pensionari ai unui edil cumpără în Italia o vilă și un restaurant de milioane de euro, întrebările despre sursa banilor și despre integritate nu sunt atacuri, sunt obligații minime de transparență. Cetățeanul are tot dreptul să întrebe și ce declară un demnitar, și cât de complet și de verificabil este acel mecanism de declarare.
Adevărata problemă nu este că există cerințe de transparență. Problema este că ele sunt aplicate selectiv. ONG-urile sunt împinse să-și deschidă arhivele către public, dar puterea vrea să-și păstreze zonele de umbră. Donatorii mici devin subiect de dezbatere publică, în timp ce averile mari, contractele politice și influența economică sunt tratate ca subiecte sensibile, aproape intangibile.
Această asimetrie trebuie spusă limpede. Dacă un cetățean care donează 100 sau 500 de lei pentru o cauză civică trebuie să fie eventual expus public, atunci cu atât mai mult trebuie să existe un standard robust pentru demnitari, pentru aleși și pentru toți cei care gestionează bani publici ori influențează deciziile publice. Transparența nu poate fi o obligație impusă numai celor fără putere.
În plus, declarațiile de avere au și o funcție preventivă de oprire a abuzurilor. Ele descurajează acumularea ilicită, încurajează prudenta administrare a funcției publice și oferă presei și societății civile un punct de plecare pentru verificări legitime. Dacă publicarea lor devine incompletă sau excesiv de protejată, nu numai că lipsesc informațiile, dar nimeni nu mai poate verifica nimic.
Reguli precise de anonimizare, acces complet la ANI și alte autorități de control, sancțiuni clare pentru declarații false sau incomplete și declarații standardizate și comparabile sunt necesare pentru a preveni interpretări.
Orice schimbare în această zonă trebuie să pornească de la o bază clară: protecția datelor personale nu poate fi folosită ca pretext pentru opacitate. Da, anumite date pot și trebuie anonimizate. Da, accesul public poate fi reglat astfel încât să nu afecteze inutil viața privată. Dar ideea principală trebuie păstrată: cei care decid în numele statului trebuie văzuți, urmăriți, întrebați.
La urma urmelor, problema nu se limitează la ceea ce vedem, ea include și ceea ce ne este ascuns. Într-o democrație, atunci când cei aflați la putere cer onestitate și transparență din partea celorlalți, ei înșiși trebuie să fie la fel de deschiși, de vizibili și de verificabili.
Președinte fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi
Foto creată cu Gemini