Ilie Micolov: Sunt om şi tot ce-i omenesc nu mi-i străin
Efortul de a descoperi adâncul inimii unui artist, înţelegerea totală a trăirilor sale intime trec de orice sistem logic, pentru că gândul există dincolo de graniţa absolută. Dar nu e mult şi nu e nicio dificultate să-i fie înţeleasă durerea fizică atunci când artistul este bolnav, când statornicia lui de a fi în dimensiunea imensului devine constrângere în stabilitate pe un pat de spital, cu sertare pline de medicamente, la cap.
Am mers să îl vizitez, într-o zi de iarnă, în 2010, pe cântăreţul de şaizeci şi unu de ani, Ilie Micolov, bucovineanul cu o timbralitate joasă inconfundabilă, într-un salon de spital, cu o fereastră pe care se sprijineau cetinile brazilor ninşi, de afară. Aşezaţi pe patul de spital, aşa cum se aşternea ninsoarea pe singurătăţi, au căzut peste noi ninsori de reflecţii ce alcătuiesc acest interviu.
Vă regăsesc într-un spital. Pentru că nu aspectaţi în exterior suferinţa, dimpotrivă, bună dispoziţie, eu cred că acesta-i un gest al dumneavoastră de nobleţe şi prietenie. Cunoscându-vă, îmi dau seama că este o altă realitate, dincolo de gestica feţei şi debordanţa dialogului, în exterioritatea optimismului. Eu ştiu că ceea ce îşi doreşte un cântăreţ autentic este întotdeauna descătuşarea unei singure imagini: imaginea produsă de cântecul lui! Restul cuprinde „materialul de împachetat”. Vă întreb, de aceea, cu grija de a nu fi o impoliteţe: suferiţi de o boală severă sau trăiţi un moment de disconfort temporal?
Am să vă răspund cu celebra maximă: „Sunt om şi tot ce-i omenesc nu-mi este străin!”. Ni se întâmplă şi nouă artiştilor, la fel ca tuturor, să fim bolnavi, să avem disconfort, să trăim, să suferim, să ne bucurăm… probabil că toate, în ziua de azi duc la ideea de a trăi cumva mai activ sau mai acid (poate din cauza alimentaţiei, poate din alte cauze). Nu sunt foarte bolnav, dar asta nu înseamnă că nu pot deveni oricând o victimă a propriei suferinţe. Nu sunt foarte afectat nici muzical, pentru că muzica este un mod de a trăi – nu bogăţiile acumulate pe pământ aduc bucuria deplină. Bucuria este adusă de ceea ce este în noi, de felul în care gândim, de oamenii care ne sunt colaboratori şi de simplitatea în care trăim. De aceea, pentru că şi pe dumneavoastră vă regăsesc acum, ca om apropiat de vârsta mea, trecut prin grădina înţelepciunii, vă rog să nu uitaţi niciodată că averile sunt de împrumut, nu luăm cu noi decât ceea ce adunăm în cutia craniană, ce strângem în ochi şi ce putem exprima ca oameni, pe o dimensiune dată de timp şi spaţiu.
Mesagerii remarcabili ai generaţiei cântecului cu mesaj, la rândul lui, dar în egală măsură alipit prin balsamul melodic de freamătul sufletului, sunt retraşi abrupt din spaţiul artistic public şi ne îndreptăm, cel mai adesea fără voia noastră, înspre muzica sezonieră, jecmănitoare de bani şi deposedată de frumuseţe. Muzica pe care o interpretaţi dumneavoastră corespunde primei caracterizări şi aş vrea să vă întreb cât de mult mai sunteţi chemat astăzi de radio, de televiziune şi la spectacolul pentru public?
Au trecut treizeci de ani, „mulţi şi puţini, Măria Ta”, ar zice Delavrancea! Treizeci de ani în care oameni mor şi oameni se nasc, treizeci de ani în care, din ce în ce mai mult, oamenii care îmbătrânesc vor să trăiască o viaţă mai lungă şi, din ce în ce mai mulţi copii care se nasc, vor să-şi facă drum propriu în viaţă şi de aceea trebuie să ne împăcăm cu lupta contrariilor dintre vechi şi nou – ne împăcăm cu realizările lor, le mulţumim cu realizările noastre! Sigur că arta nouă, tendinţa, copia, nonvaloarea au şi ele părţile lor, pentru că sunt promovate abrupt de către oameni fără prea multă pregătire culturală, strângători de bani în termen rapid. Pe de altă parte, fiecare a ajuns să aibă mulţi bani, după principiul „dacă nu am avut jucării în copilărie mi le cumpăr acum!”. Sunt foarte multe de discutat. Cert este că există şi creaţii noi şi creaţii vechi de valoare dar, aşa cum se ştie, de multe ori se întâmplă ca artiştii mari să fie descoperiţi post mortem. Nu este o glumă, nu este o tragedie! Este, şi rămâne numai mulţumirea de a ne fi întâlnit undeva, cândva. Înainte, sau peste timp, în urmă sau sub noţiunea de existenţă nu rămâne decât amintirea şi aşa cum se spune, nu eşti mort, nu dispari din lume decât atunci când lumea nu mai vorbeşte despre tine. Uitarea este, de fapt, moartea Universului.
Există o mare diversitate de valori în arta muzicii, însă eu, referindu-mă acum la muzica uşoară, văd bine cum concertele de altădată sunt abandonate şi timpul muzicii autentice este depozitat în istorie. Ce ar trebui făcut, la modul practic şi necesar, pentru a reanima pierdutul spectacol muzical?
Când am intrat în lumea muzicală mi-am dat seama că poarta poate să ducă în istorie. După patruzeci de ani îmi dau seama că am devenit istorie, istoria timpului meu. Ce credeţi că ar fi mai indicat pentru copiii care de fapt intră şi ei acum pe poarta veche, dar în alt loc? Să împingă mereu mai departe repetabila povară, sau să-şi creeze, aşa cum este necesar, propria istorie, bună sau rea, frumoasă sau urâtă? De mii de ani, fiecare generaţie îşi construieşte bucăţica ei de istorie, felul în care va fi pomenită şi, de ce să nu spunem, frumuseţea trebuie să o înţelegem numai în raport cu timpul de atunci, cu spaţiul de atunci, cu tehnica de atunci şi cu realizările omenirii de atunci.
Nu vă aflaţi într-o perioadă iniţiatică, sunteţi un cântăreţ mare, consacrat. Unde şi când mai puteţi fi ascultat sau văzut?
Mi-aţi pus o întrebare grea! Totdeauna am fost între a fi şi a nu fi, totdeauna am fost între a gândi şi a abandona gândirea conform biblicei zicale „fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor!”. Totdeauna am fost între a cerceta şi a nu cerceta, dar în toate filozofiile lumii, Hegel, Kant, chiar şi filozofiile dogmatice, comuniste, marxiste şi filozofiile naturale, simple, de la cel care munceşte simplu pământul, şi aurolacii care nu au nimic de mâncare, până la oameni bogaţi peste noapte ca Becali sau oameni consacraţi, în ciuda dorinţelor politice cum e Sarkozi sau preşedintele Americii, fiecare are reflecţia filozofică proprie în a interpreta lumea înconjurătoare, atât de strâmtă şi de mică, în felul ei. N-am cântat pentru scala celebrităţii, am cântat numai pentru oameni. Pot fi văzut de multe ori la mare, alteori la munte, în mici spectacole deoarece lumea nu mai are bani pentru spectacolul mare. Oamenii sunt mulţumiţi cu ce, şi cât li se oferă.
Nu aveţi nevoie de o consolidare a personalităţii muzicale, vă cunoaşte lume multă, dar vă întreb concret dacă sunteţi căutat, sau nu, pentru că eu cel puţin, vă văd tot mai rar la televizor şi nu vă aud cam deloc la radio!?
Sunt emisiuni pe care le refuz, sunt emisiuni pe care le accept, sunt companii televizate pe care le accept şi companii pe care nu le accept – mă refer la cei alături de care sunt chemat să împart micul ecran. Nu ne este foarte greu de înţeles că lucrurile se precipită, că micile televiziuni încearcă să-şi creeze vip-urile proprii, mai mult sau mai puţin cuceritoare de public. Şi tot aşa este de înţeles şi faptul că odată cu trecerea anilor nu mai sunt nici eu un puşti care să facă sufragii puştilor, nu mai sunt nici eu un adult care să facă bucurie adulţilor… am devenit un om matur, de vârsta a treia, care îşi vede încet-încet de treburile lui, şi care-şi împarte acumulările cerebrale cu cei de vârsta lui. Cam atât e mersul vieţii şi nu mă desprind de el, nici de modestia de a sta pe un pat de spital, împărţind o cameră cu oameni de vârsta mea şi cu suferinţe comune.
Pentru cântăreţi, muzica este acum un mod de a exista numai materialiceşte, nu şi în planul idealului?
Muzica este ceea ce îţi alegi tu ca interpret să fie pentru tine. Deci poţi să îţi alegi orice ramură, muzica este ceea ce îţi alegi ca om, cât de profund reuşeşti să intri în acest gen artistic. Tu îţi alegi ceea ce vrei să exprimi, sau să oferi lumii prin muzică. Este şi în funcţie de coeficientul de înţelegere pe care îl deţii. Nu minimalizez pe nimeni cu această replică, încerc doar să dau valoarea gândului ce pătrunde acolo unde nimeni nu poate să pătrundă.
Care este locul muzicii în contextul a ceea ce ne oferă televiziunea astăzi, prin emisii cu abundenţă de kitsch, producţii nereuşite, imitaţii, cu alte cuvinte, cu valoarea şi autenticitatea alterate condamnabil? Răspunsurile dumneavoastră premerg întrucâtva, intuitiv, în sens tematic, întrebările, dar eu, chiar cu greşeala de a mă repeta, insist să vă întreb aceasta.
Toate televiziunile, şi în general televiziunile noi din România încearcă să facă un rating, sunt mânate din urmă de ideea de a găsi ceva nou. Dar când un om aleargă după un „nou” este una, iar când aleargă după acelaşi „nou”, o sută de oameni, deja ei se împart, se copie, se regăsesc, îşi caută altfel originalul, în alte simţiri. Televiziunile conţin şi emisiuni cu adresare oamenilor consistenţi mintal, şi emisiuni cu adresare oamenilor de rând care folosesc televizorul ca o imagine făcătoare de informaţie definită static undeva, zi cu zi, „îngerul informator”.
Cum, când şi dacă vă propuneţi să redeschideţi sufletul oamenilor cu melodiile dumneavoastră? Mă refer la cântece noi, la imprimări noi…
Am foarte multe lucruri de făcut, în legătură cu imprimările. Trebuie să ţineţi cont de faptul că sufletul oamenilor noştri deja se îndreaptă spre existenţialismul financiar, nu cel cultural. Aşa e: când n-ajunge mâncarea, nu te mai gândeşti la cultură, când n-ajung banii să-ţi plăteşti datoriile, nu mai e nevoie de frumos, te mulţumeşte orice, când nu mai ştii lângă cine să te apropii e foarte greu şi de aceea trebuie să părăseşti totul şi să pleci în exil. Exilul a dus aproape o treime din concetăţenii noştri departe de ţară, în culturi străine, în locuri străine, formându-i pe acele locuri, formându-i pe acele culturi. Cei patru, cinci milioane plecaţi în afară revin cu altă latură, cu altă trăsătură a caracterului uman. Ei încearcă altceva. Nu există propunerea interioară de a conserva ideea de artă veche, de a implementa ca latură culturală generaţiile care au mai rămas pe aici şi de a o transmite mai mult simbolic generaţiilor plecate peste hotare, ca un gând bun al pământului natal.
Da, nu se poate face abstracţie de componenta materială a vieţii! Dumneavoastră cum trăiţi acum, în inima economică a României, care bate metastazic?
Totdeauna am fost de părerea existenţei moderate. Nu mănânci cu două guri, nu poţi să dormi în acelaşi timp în şapte camere. De aceea, de strâns averi nu am strâns, sărac lipit, mulţumesc Lui Dumnezeu, nu am fost, am avut totdeauna un ban de mâncare, de îmbrăcat şi de mulţumit cu atât cât mi s-a oferit mie de la viaţă!
Astăzi unii cântăreţi au plecat în politică şi fac politică, preluând în mişcarea scenică gesturi aclamative, politicianiste. Au devenit ei cântăreţi de politică şi politicieni de cântec, prohodind drumul sigur către moartea purităţii şi sfinţeniei duhului omenesc?
Ceea ce, fără voia dumneavoastră insinuaţi, puritatea omului, sfinţenia sunt lucruri deja considerate relative. De aceea vă spun: fiecare om rămâne ceea ce îşi alege să fie. Poţi să fii artist, poţi să fii politician, poţi să fii artist martir, poţi să fii politician martir, poţi să străluceşti. Fiecare zi în care deschizi ochii este un joc între prinţ şi cerşetor, este un drum între sus şi jos, este un gând de stele şi noroi. Poţi să fii stea astăzi, ca să fii mâine noroi, ca să fii mâine, poimâine, iarăşi stea!
Resursele dumneavoastră fizice, pentru că cele artistice abundă, lasă vie speranţa să reveniţi în spectacolul mare, acest spectacol magnific al muzicii adevărate, ce trebuia să continue?
Un popor care-şi pierde povestea nu mai are nimic, un popor care-şi pierde spectacolul nu mai rămâne cu nimic, acest popor se amestecă în nisipul deşertului, în vântul furtunii şi-n veşnica uitare.
Când părăsiţi spitalul?
Dumnezeu ştie!
Medicul nu ştie?
Medicul e şi el om!
Cumva un Dumnezeu pământean…
O transmisie prelungită a gândului Domnului, dar Dumnezeu pământean, în nici un caz nu-i nimeni.
Nu vă contrazic! Mă va răscoli această reflecţie deseori, sunt sigur! Dacă aţi putea da gândul dumneavoastră altora!… V-am vizitat de trei ori la spital, domnule Ilie Micolov, şi am simţit că sunteţi înconjurat cu multă simpatie atât de bolnavi, dintre care poate că mulţi vă sunt fani, cât şi de cadrele medicale…
Am avut o experienţă unică pe care v-o împărtăşesc: nu există admiratori şi nu există cei care neagă existenţa actului artistic. Sunt numai cei care acceptă ideea de artă, chiar şi temporar, şi acei cârcotaşi cărora nimic nu le place, poate din simpla idee de a epata social cu ceva care lor s-ar putea să le aducă impunerea gândului social. Ştiu din experienţa proprie că nu tot ce e frumos este frumos, că nu tot ce e urât este urât, şi de aceea mă las în voia celor care mă poartă pe valul vieţii.
Vă părăsesc părându-mi rău că mă despart chiar şi până mâine de dumneavoastră. Cu sănătatea, pacea şi bucuria, vă doresc să închideţi grabnic uşa spitalului, pe dinafară.
Bine aţi venit! Să rămânem într-o amintire frumoasă ca formă. Nu se ştie când ne mai întâlnim. Rămân cu cele mai frumoase gânduri ca om şi ca împletitor de vorbe, cum sunteţi dumneavoastră şi cum mă consider şi eu!
Se va opri ruina ce vine peste cântec?
(partea a doua – din anul următor – a interviului)
A trecut un an de când l-am vizitat pe Ilie Micolov în salonul de rezervă al Spitalului de Pneumoftiziologie din Bacău, ce îl ospeţea cu un pat de fier şi cu o noptieră plină cu medicamente. La plecare mi-a spus: „Nu se ştie când ne vom mai întâlni! Rămân cu cele mai frumoase gânduri, ca om şi ca împletitor de vorbe, cum sunteţi dumneavoastră şi cum mă consider şi eu”.
Iată că ne-am întâlnit! După un an. Cum vă simţiţi?
N-aş vrea să îmi mai aduc aminte de spitalul la care ați venit să mă vedeți și unde sunt nişte oameni extraordinari, dar starea sănătăţii mele, de atunci nu mi-a mai fost favorabilă.
Ce mai faceţi?
Răspunzând cu umor, orice! În ziua de azi nu te mai poţi limita la o singură ocupaţie în munca de zi cu zi a cotidianului material dar şi ideal. Timpul trece, de fapt, noi trecem prin timp şi vin sărbătorile, curând! Intru în ambianţa lor, ca să mai uit de relele şi greutăţile ce ne înconjoară.
Când se va opri ruina ce vine peste cântec?
Din păcate, muzica este privită azi mai mult din planul material, decât ideal. Odată cu schimbarea unor tehnici majore de înregistrare, de copiere, cu greşit înţeleasa facilitate în construirea muzicii, foarte mult tineret este adus în pragul credinţei că ştie să o facă. Aceasta le alimentează elanul şi ei cred că orice fel de element artistic poate fi benefic şi adus la rang de lege. Nu-i chiar aşa!
Dar îi întâlnim, vedem şi ascultăm, fără alternative…!
O decentă măsură de rebeliune concură la stabilirea competitivităţii. Dar nu trebuie să existe ideea mediatizării excesive, neselective. Întâlnim, vedem, ascultăm orice. Din păcate, acest „orice” îngroapă adevăratele valori. Fiecare dintre noi reprezintă un univers, dar credinţa că toţi suntem cei mai buni descompune creaţia artistică şi se pierde ideea de valoare, nemaiputând departaja autenticul.
Care este sursa destrămării valorii?
Suntem cu toţii încătuşaţi de o criză – eu aş spune mondială. Problemele unora sunt acute şi majore şi se ajunge la dictonul: „homo, lupus homini” (omul, lupul oamenilor). De fapt, aceasta este virtutea societăţii în care trăim.
Unde ne sunt cântăreţii de altădată?!
Unii artişti de altădată nu îşi impun cu orice preţ cadenţa mediatică. Într-o Românie a influenţelor nepotiste, de aproape, este favorizată difuzarea a tot ce le trece unora prin cap. De aici decurge creşterea numărului de producţii muzicale şi deopotrivă, împuţinarea valorilor. Dar nonvaloarea nu poate rămâne la infinit.
Din cauza cărei muzici ne plâng urechile, cum ar zice maestrul Tudor Gheorghe?
Există şi o muzică, hai să îi spunem, orientală, rămasă în sângele poporului român, trecut prin fanari, prin turci, atâţia ani. La această cruce a drumului mătăsii, în afară de mărfuri s-au făcut şi schimburi culturale, care şi-au pus pecetea pe cultura românească (a se vedea muzica armână, macedoneană, grecească, iugoslavă, muzici la limita graniţelor României, care fac totuşi parte din cultura minorităţilor naţionale). Dacă ele impresionează şi dau naştere unor „curenţi culturali” cum ar fi manelismul, atunci nu e nimeni vinovat că poporul acceptă. Trebuie să mai luăm în calcul că există oameni care nici nu au electricitate, că foarte multe regiuni ale ţării sunt ajunse într-un stadiu de subdezvoltare economică a anilor cincizeci şi opt, şaizeci şi cinci. Mulţi nu îşi pot permite să plătească pentru un spectacol bun, deoarece aceasta înseamnă mâncarea lor pe o săptămână. Dacă înţelegem şi acest aspect social, atunci ne dăm seama că traversăm o perioadă grea, nu numai din cultură, din istoria omenirii. Dar nu toţi cei care ascultă cântece mediocre sunt ameninţaţi de sărăcie fără nicio ieşire. Sistemul de educaţie şi învăţământ este foarte zdruncinat! De aici pleacă abaterea culturii. Românii, sensibili şi, mi se pare mie, un pic creduli, nu trebuie să-şi piardă identitatea cântecului. Fiecare popor îşi manifestă frumosul în felul, în sânul şi pe limba lui. N-ai să vezi greci care recurg la alte culturi, poate nici italieni, francezi, englezi, asiatici şi alţii. Fiecare ţine la cultura lui. Până şi eschimoşii, la numărul lor de mii de oameni care trăiesc în gheţuri, au o cultură şi un cântec. Românii ar trebui să se folosească de inima, de puterea, de mintea şi de frumosul din ţara asta, ca să-şi creeze arta proprie. Nu ar trebui să apelăm la alte culturi, pentru că românii, în majoritatea lor nu ştiu decât „te iubesc Mario”, „te iubesc Ioane”!
Credeţi că Mălina Olinescu sau Mădălina Manole au cedat în faţa unei crize culturale?
Eu le-am cunoscut, cunosc bine lumea muzicală. Nu ştiu însă, şi nu aş dori să spun prea mult despre tragedia lor. Nimeni nu poate fi stăpânul adevărului. Mădălina şi Mălina trebuie privite din două planuri diferite ca trăire socială. Au fost apropiate de ideea de familie, de obsesia de a avea un copil. Nimeni, nicicând nu poate să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Presupuneri sunt, păreri de rău la fel. Nu-i cazul să-mi dau cu părerea. Cert este că, în general, dragoste cu sila nu se poate, de când lumea şi pământul. În lucrări literare ca romanul „Ion”, unde pământul este dorinţa acerbă contra iubirii, contra frumosului, contra dragului, se oglindeşte aceasta. Oamenii nu vor înţelege niciodată diferenţa de vârstă şi diferenţa de ideal. Fiecare crede şi înţelege altceva, fiecare îşi alege modul de a trăi şi fiecare e dispus să aştepte. Dacă Mălina şi Mădălina au ales să plece din calea destinului, nu putem afla sau condamna un vinovat. Sunt multe cazuri de suicid în ţară. Decepţiile şi alte cauze îi determină pe mulţi să oprească lupta prin moarte. Se întâmplă din păcate şi copiilor între 18-24 de ani. Unii dintre noi cedează în faţa neîmplinirilor, neînţelegerilor în familie, neînţelegerilor sufleteşti, a iubirilor neînţelese şi plătesc prin moarte tributul sensibilităţii!
Cum suportaţi înfrângerile?
Continuând!…
Aţi primit şi aţi dăruit „Dragoste la prima vedere”. Ce dăruiţi şi ce primiţi acum?
Aceleaşi! În ultima perioadă am fost foarte aglomerat, cu apariţii la mai multe posturi tv. De curând, Electrecord încearcă să renască din cenuşa infernului, cum ar veni. Printre toţi artiştii timpului meu, începând cu anii şaizeci, până acum, am fost nominalizat la premiile Electrecord şi eu. Am primit o diplomă, un premiu de excelenţă, o plachetă Electrecord. Activităţi sunt. Mai prind o sindrofie, un spectacol, o emisiune tv… Vin sărbătorile, sperăm cu toţii să avem o bucăţică de cozonac pe masă. Mergem cu toate mai departe, singurul lucru de bază pe care îl râvnim la nesfârşit şi cei bogaţi şi cei săraci fiind sănătatea, în primul rând. Pe ea n-o putem plăti cu absolut nimic, în faţa naturii. Dumnezeu, zic eu, să ne ajute să ne păstrăm gândul frumos, lumina din ochi şi gândire, sănătatea trupului şi să putem, noi artiştii, să mai dăruim din când în când un refren de bine şi frumuseţe! (maestrul vorbește despre Crăciunul anului 2011, n.a.)
Aurel V. ZGHERAN
Foto: Aurel V. Zgheran, întâlnire cu Ilie Micolov – vizită la spital pe timpul internării artistului…, confesiuni şi rememorări…! (2010); Aurel V. Zgheran cu Ilie Micolov: fotografie la despărţirea pentru cine putea şti cât timp!? A fost pentru totdeauna…! (2011)