Motivația sau drumul lung către succes
Trăim o viață bine calculată, cu un program făcut de cei din jurul nostru, lucrând opt ore într-un birou, înconjurați de oameni cu același nivel material. Iar apoi, o săptămână pe an, ne luăm o vacanță „bine meritată”, de care nu ne bucurăm, fiindcă ne amețește gândul repetitiv, fixist: „de luni mă întorc la muncă”.
Doar fiindcă toți cei din jurul nostru au făcut, fac și vor face la fel, din frici sau comodități absurde. Lipsa de curaj a depășirii condiției ne trage în jos, grea, de la bun început.
Mintea noastră a fost setată, de la vârste fragede, pe gânduri modeste și inutile, nevrând ca prin încercarea de a face altceva, cu adevărat ieșit din comun, să ieșim în …evidență. Astfel nu oferim lumii un motiv de a ne batjocori, invidia sau exclude.
Nu vrem sub nici o formă ca părinții noștri sau partenerul de viață să ne privească dezamăgiți, căci anul acesta nu am atins acel liman și nu ne-am încadrat acelui tipar, dar, poate la anul, eu voi ajunge să fiu cel de pe sticlă! eu la volanul mașinii mult visate! eu, șeful corporației!
Și exact în acest punct îmi doream să ajung. Motivația nu se poate încadra într-un program sau un tipar (pattern). Nu are un orar bine ales. Motivația este pur și simplu dorința de a ne vedea fiind mai buni pe zi ce trece.
Mai buni decât noi înșine din trecut. Având un scop și nelăsând privirile sau dorințele celor din jur să îl perturbe, trezindu-ne de dimineață și odihnindu-ne abia atunci când ne-am îndeplinit toate sarcinile din ziua respectivă, pierzând dar niciodată renunțând, acestea toate definesc cel mai bine cuvântul „motivație”.
Abia când toate aceste lucruri sunt bifate pe lista noastră putem spune că primul pas este făcut. Acum că am definit și înțeles acest cuvânt, următorul pas este legat de acțiunea în sine.
Nu este suficient să conștientizăm, asumarea duce doar la un mindset bun dar ceea ce ne diferențiază este momentul în care ne ridicăm de pe canapea și începem să punem în aplicare ceea ce am gândit în tot acest timp.
Poate că avem deja un plan sau cel puțin, știm de unde să începem. Poate nici măcar atât, știm doar cum vrem să arate rezultatul sau unde vrem/am putea să ajungem.
Acțiunea aceasta se referă strict la modul nostru de abordare a problemei. Punând pe foaie și notând fiecare idee, apoi vizualizând pașii în amănunt, ne vom feri de blocajul pe care îl avem cu toții la început.
Blocajul respectiv fiind mult mai rău decât toate obstacolele și pierderile din timpul acțiunii, fiindcă începutul este întotdeauna mai greu.
Nimeni nu s-a aflat în mijlocul unui proiect bine pus la punct și la primul inconvenient a spus „voi pune capăt acum”. În schimb, mulți am avut idei mărețe, dar nepornind la drum cu ele și neștiind în ce direcție să ne îndreptăm, am renunțat fără ca măcar să începem.
Să pornim la drum!
Și cum pornim la drum, mai exact? Făcând ceea ce majoritatea refuză să facă toată viața. Învățând.
Printre multe alte aspecte reale, dar ignorate de noi, se află motivația. Acel impuls ce ne trezește de la ora cinci dimineața și ne împinge de la spate pe drumul nostru către succes.
Acea emoție ce anulează orice „cale de mijloc” sau „confort propriu” în care ne-am putea pierde cât am clipi. Desigur, acest cuvânt se poate descrie în cele mai dure, plăcute, confuze sau amuzante moduri, fiecare depinzând de propria experiență. Nu aceasta este ideea oricum, nu definiția cuvântului „motivație” fiind subiectul principal, ci felul în care noi o tratăm.
„Nimeni nu s-a născut învățat.”
Am să încep de la simpla zicală ce a bântuit, cel mai probabil, viața oricărui om: „Nimeni nu s-a născut învățat.” De mici am privit această afirmație drept o scuză sau o cale de a scăpa de rușinea adusă odată cu eșecul.
Un fel de alint spus să încurajeze și să împuternicească sentimentul de confort. Pe lângă asta, a devenit o obișnuință ce ne privează pe noi înșine de succesul realității acestei zicale. Sensul său nu este „nu aveam de unde să știu” ci „am atâtea de învățat”.
Nu spunem, atunci când pierdem în fața cuiva, că noi nu am avut de unde să știm sau cum să facem acel lucru. Sau poate că o facem, înjosindu-ne capacitatea și potențialul.
Ceea ce uităm este că toți plecăm de la un zero bine definit. Nu știm să mergem sau să vorbim. Și totuși, cu motivația absurdă a unui copil, învățăm toate aceste lucruri în timp, desigur cu mult efort pe care, poate, pe moment nu îl conștientizăm.
Atunci când vedem la televizor o persoană ” importantă”, coborând dintr-o mașină scumpă, primul nostru gând este „vreau și eu”. Și totuși, nu vedem dincolo de toate aceste aspecte ale „faimei”. Succesul nu este doar dorința de a avea și tu ce are cel de la tv.
Succesul în sine este cel pe care îl obții atunci când vrei să ai puțin mai mult decât ai avut tot tu ieri. Nu vedem munca din spate, greșelile și orele petrecute în fața unei cărți, unui birou, a unor acte și așa mai departe.
Nu vedem orele în care acel om a evoluat, vedem doar rezultatul și acel rezultat ne place. Credem că a fost ușor sau pur și simplu noroc. Și mai credem, prin absurd, că acel om a știut să meargă și să vorbească de la bun început…
Documentarea este următorul pas atunci când ne dorim perfecțiune. Indiferent de scopul pe care ni l-am setat, trebuie să fim conștienți că „nu aveam de unde să știu acest lucru” nu este o opțiune. Desigur, nu este vorba de a nu face greșeli niciodată.
Personal cred că acest drum este pavat cu obstacole menite să ne testeze răbdarea și dorința de a excela. Aici vreau să abordez două probleme ce se leagă una de cealaltă. Atunci când nu reușim din prima, nu renunțăm!
Este un semn că ceva, undeva, nu a fost plănuit suficient de bine, iar asta înseamnă dezinformare. Dezinformarea este un aspect ce trebuie evitat în timp, nu un motiv de a renunța imediat după ce conștientizăm problema. Este un prilej de a învăța și a stăpâni mai bine anumite părți ale procesului.
Și, într-un final ajungem la motivația de moment. Acel sentiment înduioșător care ne face să vrem să ridicăm munții într-o zi și să nu mai facem absolut nimic în ziua următoare.
Din păcate, este un fel de moft trecător ce apare deseori în toiul nopții și dispare odată cu răsăritul soarelui. Atunci când discutăm de planuri mari și de durată ce necesită muncă multă, motivația noastră trebuie să fie liniară, dacă nu în creștere.
Dacă ne dorim acel ceva suficient de mult încât nici un răsărit sau apus de soare să nu ne taie din avântul pe care l-am avut atunci. Când am pornit la drum…
Iustina Mihai
Litere și Limbi Străine, anul I, Hyperion
Post Scriptum
Scriu din facultate, ba nu, din liceu, din perioada olimpiadelor școlare de masă. Încadrați în categoria “sensibili”! Copiii scriu pentru că sunt…”sensibili”. Sau pentru că sunt „copii buni” și premianți, „învață bine”.
Clișeele învățământului, ariile curriculare, stereotipiile nefaste șamd, au fost dezmembrate de oameni inteligenți. A fost Solomon Marcus. Un exemplu strălucit. Susținea că doar imaginația este formatoare și că „regulile jocului” să fie create în centre ale imaginarului, nu didacticist.
Banalitățile riguroase au obosit generații întregi de elevi, inițial bine intenționați. Motivați. Tineri, frumoși. Frumoșii nebuni ai marilor orașe, cu vorbele celebrului Fănuș Neagu.
Narativul ficțional, scrierea creativă sau viitoare profesii în zona jurnalismului cultural (studiilor culturale) nu pot fi inoculate ca un vaccin, pentru că „trebuie”.
Există pasiune, muncă individuală în bibliotecă (nu e o contradicție semantică munca în bibliotecă J), și bucurie a lecturii. Toate acestea sunt motivaționale (dar și selective), scrie Iustina Mihai, ca un adevărat influencer. Fără să dorească să creeze un contrapunct explicativ, e starea ei.
Am fost încântată când i-am citit eseul. Am zâmbit, mi-a plăcut la culme! Libertatea fluidă de gândire! Jocul fresh al cuvintelor, arta ei combinatorie atât de serioasă. Și de interesantă, în același timp, foarte personală! Iustina Mihai „suprascrie” un cod, refăcând în întregime o metodă cognitivă de asamblare a opiniilor, prin gândire critică.
Ea pare a nu avea îndoieli în procedeul exclusiv și exclusivit, elaborat, al formării personale. Dar o spune așa de natural, inteligent și spontan, încât în mod concret realitatea (exterioară) arată derealizată, la nivelul obiectualului.
Reprezentările numite „realiste” nu mai pot „evoca realitatea în capitalism decât sub forma nostalgiei sau deriziunii, ca un prilej de suferință mai degrabă, decât unul de satisfacție” (Lyotard).
Cu libertatea mentală a unui alpinist profesionist ea ne atrage atenția să nu o înțelegem greșit: succesul nu înseamnă afirmare socială, ci interioară, fiind o construcție realizată prin ore și ore de muncă intelectuală, de studiu individual. Oamenii sunt tentați să vadă doar realizarea, nu și parcursul.
Mi-am amintit de italienistul și criticul literar Marin Mincu, pe când oferea premii literare studenților. Nu poți deveni poet fără să fi citit Poezia română actuală, de la Pontica, a lui Marin Mincu (e o marcă stilistică)
Regretatul critic literar și profesor Marin Mincu a intuit că “De la Adela Greceanu la Leonid Dimov” poate fi doar un pas, și toată lumea l-a considerat, atunci, excentric, cum să așezi alături. într-o antologie a literaturii române, un tânăr debutant de atâția „consacrați”?
Evident că semioticianul, prieten al lui Umberto Eco, avea alte tipare, sau mai precis nu avea, depășise demult structuralismul…
Grațiela Popescu
lector dr. Litere, Hyperion, critic literar Asociația Scriitorilor din București