Cinematograful de acasă 22-28 februarie 2019
EXCLUSIVITATE
Ca și muzica, filmul este o artă temporală. Produsul artistic numit film este caracterizat de o anumită durată și el poate fi receptat doar când este proiectat pe ecran într-un anumit interval de timp ce variază între limitele decise de creatorii lui. Pentru Serghei Mihailovici Eisenstein, căruia arta filmului îi datorează, pe lângă multe altele, și utilizarea montajului ca instrument creator de narațiune cinematografică (căci prin intermediul montajului poate fi modulat timpul în cinema), filmul este „sculptură în timp”, formulă poetică pe care, mai aproape de noi, Andrei Tarkovski o nuanțează când vorbește despre film ca despre „timp înghețat”. Timp, deci, durată! Pentru vizionarea fiecărui film alocăm din bagajul nostru de timp unic și limitat un anumit interval, dedicându-i-ne. De aceea ar fi de bun-simț, ca la sfârșitul oricărei proiecții să avem sentimentul unui fel de ”împlinire”, al unei îmbogățiri spirituale, al unui „ce” în plus cu care „ne-am ales”, măcar și pentru că fiecare film vizionat poate avea darul de a ne modifica prin trăirile, impresiile, sentimentele pe care ni le prilejuiește ori prin informațiile pe care ni le furnizează. Altfel spus, să avem sentimentul că „a meritat” să petrecem un ‚timp’ in fața ecranului. Cum ceea ce ni se întâmplă este consecința alegerilor pe care le facem la tot pasul, și selectarea filmelor de vizionat se impune a fi făcută cu mare și potrivită grijă. Inspirat de aceste gânduri vă propun pentru cinematograful vostru de acasă, în săptămâna 22-28 februarie 2019 următoarele filme, și nu altele.
”Babe” (Dustin Hoffman), un doctorand candidat la istorie la Universitatea Columbia, pasionat maratonist, se trezește prins într-o conspirație internațională care implică diamante, un criminal de război nazist exilat (Laurence Olivier) și un agent guvernamental (Roy Scheider). Diamantele furate la Auschwitz de la deținuți, motivează acțiunile malefice ale criminalului, ”Ingerul Alb”, cum i se spunea odinioară în lagăr (sub privirea lui rece și indiferentă oamenii erau orientați spre o cameră de gazare sau alta) ce încearcă cu orice preț să reintre în posesia lor. Înfruntarea de o violență extremă din final dintre acesta și ”Babe” pune punct poveștii în mod spectaculos valorizând ca și până acolo talentul regizorului de a construi situații pline de suspans, ce întrețin viu, la cote maxime, interesul spectatorului. 
În lumea sumbră în care se mișcă, pentru ”Babe” cel mai important lucru este să supraviețuiască. Publicul s-a identificat pe deplin cu personajul central al filmului de unde și marele său succes de casă, dar și de critică. Calificată de către un critic drept ”thriller diabolic”, pelicula este adaptarea pentru ecran a romanului semnat de William Goldman, regizorul J. Schlesinger știind să extragă din textul scris și să întărească acele sensuri ce precizează intențiile personajelor motivându-le convingător acțiunile. Dustin Hoffman, plin de energie strălucește în rol, iar Laurence Olivier este de-a dreptul magistral (personajul negativ construit de el aici este plasat între primele 25 de personaje negative de film din toate timpurile), pentru performanța sa fiind nominalizat la ”Oscar” pentru cel mai bun actor în rol secundar, categorie pentru care a și luat, în același an, ”Globul de Aur”.
Revenit în țară după moartea regelui, tatăl său, Hamlet (Mel Gibson) își găsește mama recăsătorită deja cu unchiul Claudius (Alan Bates). Aceștia îl încurajează pe tânăr să se însoare cu Ophelia (Helena Bonham Carter), dar Hamlet căruia fantoma tatălui (Paul Scofield) i-a dezvăluit crima cărei i-a fost victimă, ucigașii find unchiul și mama sa, e mai puțin preocupat de relația cu tânăra iubită. El are de ales acum între pasivitate și răzbunare. Distribuind actori tineri, dar cu notorietate cum erau în 1990 Mel Gibson (pentru Hamlet) și Glenn Close (în rolul Gertrudei), Zeffirelli, cum o spunea chiar el într-o conferință, dorea să atragă spre film mai ales publicul tânăr și să sporească printre aceștia interesul pentru atât de cunoscuta dramă a lui Shakespeare. Se pare că manevra i-a reușit, deși inițial casele de distribuție nu au manifestat un interes prea mare pentru film. 
După cum se exprimă un critic, ceea ce face ca dramele marelui Will filmate de Zeffirelli să fie deosebit de interesante este că acestea sunt mai degrabă ”senzuale, decât cerebrale” și, de aceea, Shakespeare propus pe ecran de acest regizor ”devine foarte popular”. Popularitatea acestor pelicule este alimentată și de faptul că regizorul folosește aici tehnici specifice filmului de acțiune. Hamletul lui Gibson este un scrimer experimentat, actorul uzând aici cu pricepere de experiența dobândită, în ”Arma letală”, de pildă. Chicago Sun-Times consideră performanța lui Gibson drept una ”puternică și inteligentă”, iar The New York Times apreciază inteligența actorului care cu talent, stăpân pe tehnicile de expresie actoricească, izbutește ”să se ferească de ridicol”. Într-un editorial apărut la vremea premierei, Hamletul tânărului actor este considerat ”cel mai neafectat și lucid din istorie”. Dacă pe lângă performanțele actoriceși mai adăugăm și decorurile fascinante gândite de Dante Ferretti (”Globul de Aur” pentru scenografie), precum si muzica lui Ennio Morricone, avem un spectacol total care încântă deopotrivă ochiul și spiritul.
Urmărit de imaginea soției sale care a murit în flăcări, într-un accident de mașină, doctorul Robert Ledgard (Antonio Banderas) sintetizează pielea perfectă, rezistentă la arsuri, tăieturi sau orice alt fel de deteriorare. Pe măsură ce doctorul încearcă obsesiv să-și perfecționeze invenția, comunitatea științifică devine tot mai sceptică în legătură cu motivele reale ce stau în spatele deciziilor sale. Almodovar descrie filmul ca ”o poveste de groază, fără spaime ori țipete”. Filmul este ecranizarea romanului lui Thierry Jonquet în care regizorul regăsește idei ce-i sunt atât de familiare: trădarea, anxietateaa, singurătatea, identitatea sexuală și moartea. 
Doar unul cu talentul său ar fi putut creea un astfel de ”hibrid melodramatic amestecând elemente care în alte condiții ar fi putut arunca în aer un film întreg”(Kirk Honeycutt). După unii critici filmului îi lipsește tocmai romantismul caracteristic altor creații semnate de regizor, deși nu e lipsit de sinceritate și emoții impetuoase. Scenografia, costumele și mai ales, muzica lui Alberto Iglesias transformă interiorul îngrozitor, ca de închisoare într-un spațiu de o frumusețe stranie. La aceasta contribuie substanțial și imaginea lui Jose Luis Alcaine care are darul de a investi obiectele observate cu străluciri unice. Chiar și instrumentele chirurgicale observate de aparat, ce urmează a fi utilizate în chip malefic, par ca de vis, înzestrate cu calități din altă lume.
Cu acest film, după 21 de ani, Almodovar reia colaborarea cu Antonio Banderas la care, după cum afirmă, a găsit cam ce a găsit Hitchcock la Cary Grant: o atitudine elegantă, distinsă, atinsă de adierea rece, glaciară a determinării obsesive. Prin acest film, ”ambițios și luxuriant” (Dana Stevens) s-a atacat un teritoriu încă neexplorat al genului horror căci, fără multe șocuri emoționale, filmul oferă totuși satisfacții estetice și intelectuale. În 2012, pelicula a primit Premiul ”Bafta” pentru cel mai bun film într-o limbă străină alta decât engleza, iar autorul său a obținut și alte numeroase nominalizări.
Acest western revizionist este a doua adaptare a romanului cu același nume semnat de Charles Portis, prima fiind cea din 1969 avându-i ca protagoniști pe John Wayne și Glen Campbell. Tânăra Mattie Ross (Hailee Steinfeld) îl angajează pe șeriful Rooster Cogburn (Jeff Bridges) să-l urmărească și să-l prindă pe nelegiuitul Tom Chaney (Josh Brolin), vinovat de uciderea tatălui său. Lor li se alătură și șeriful LaBoeuf (Matt Damon) care vede în Chaney pe cel care cu puțin timp în urmă a omorât un senator. 
Aventurile prin care trec oferă fiecărui personaj în parte ocazia să își pună la încercare curajul. Deși sunt la prima lor încercare în genul western, frații Coen se descurcă fără reproș, abordând subiectul cu dragoste și înțelegere. Spre deosebire de prima versiune, acest film este ”mai aproape de spiritul cărții lui Portis punând în valoare preferința scriitorului pentru personajele excentrice, pentru umorul negru nedisimulat (vizibil în multe dialoguri amuzante).” (Los Angeles Times) Provocând comentarii cel mai adesea favorabile, filmul a fost bine primit de critică, numeroasele nominalizări (10 numai la ”oscar”) la multiple categorii fiind o elocventă mărturie. El este considerat ”nu atât un remake, cât, mai ales, o re-creație de-a dreptul magistrală.” (BBC–Total film) O mențiune aparte merită imaginea filmului care, după părerea unanimă, amintește de măreția Vestului de altădată, autorul său, Roger Deakins, fiind de altfel recompensat cu Premiul ”Bafta” pe 2011.
Ecranizare după Cornell Woolrich, acest thriller este considerat unul dintre cele mai bune filme făcute de Hitchcock vreodată. Un fotograf invalid (James Steward) își observă vecinii de la fereastră și, astfel, ajunge să fie convins că unul dintre ei a comis o crimă. Dela început cineastul ne captivează prin linia narativă extrem de simplă făcându-ne să ne alăturăm fără efort voyeurismului personajului, urmărindu-i vecinii, împreună cu el, prin teleobiectiv. Astfel că, atunci când acesta se confruntă violent cu un tip ce îi pătrunde în apartament, suferim odată cu el. 
James Stewart este starul perfect pentru acest film, este tipul cu aparență normală și opacă, dar totuși enigmatic și curios. Deși foarte simplu ca structură, filmul captează interesul spectatorului și convinge. Ca ”exercițiu tensionat și incitant” (The New York Times), el etalează fațetele singurătății într-un mare oraș și efectele pe care le poate provoca impulsul curiozității morbide, fascinația, atracția într-un fel, față de lucrurile explorate. Tema a fost reluată mai târziu de Brian De Palma (”micul Hitchcock”) în ”Body double”(1984) și de Phillip Noyce în ”Silver”(1993). De la ”The 39 steps”(1935), Hitchcock nu a mai făcut un thriller atât de captivant combinând în modul său unic abilitățile tehnice și artistice ce-i sunt proprii, spun unanim criticii. Cu acest film regizorul și-a valorizat plenar potențialul uriaș de a construi situații pline de suspans. Pelicula a fost răsplătită cu numeroase premii și nominalizări (Veneția în 1954, ”Oscar” și ”Bafta” în 1955) iar în 1997 a fost trecută în registrul Bibliotecii Congresului ca un ”produs cultural, istoric și estetic” cu mari semnificații.
Ecranizare după Ermanno Cavazzoni, acest film, în care Fellini reia teme exploatate altădată în mai vechiul ”La Strada”(1954), ne prezintă peregrinările amuzante ale lui Ivo (Roberto Benigni), un pacient eliberat de curând dintr-un spital de boli nervoase, aflat în căutarea dragostei. Însoțit de personaje la fel de stranii ca și el, ajunge să descopere conspirații neliniștitoare. Autorul este atras aici de ideea fantastică după care în timpul nopții, apa din fântână, sub influența lunii, se însuflețește și rostește șoapte pe care azi doar sufletele nebunilor și vagabonzilor le mai pot auzi. În vacarmul lumii contemporane asaltate de puzderia de reclame și de sateliți de comunicație ce sufocă planeta, puțini sunt cei ce pot recepționa astfel de mesaje. 
Ca și în ”La Dolce vita”(1960) sau în ”Roma”(1972), și aici Fellini critică societatea de consum care și-a extins tentaculele și în suburbii unde incomunicabilitatea, egoismul, sarăcia spirituală sunt caracteristicile haosului mediatic invadator. Doar cu trei ani înainte de a se stinge, regizorul formulează un atac energic la adresa mogulilor din mass-media, sugerând totodată ca soluție pentru vindecarea spiritului alienat de azi, evadarea în tăcere ca sursă a adevăratei înțelepciuni. Structurat oniric, filmul se bazează deseori pe comparații plastice (cercul lunii pe cerul nopții opus în succesiune, pe ecran, cercului negru al unui vizor pentru observarea discretă, pentru spionare). Mintea lui Ivo oscilează între luciditate și halucinație, nu știm ce este real și ce este imaginat nici în spusele și faptele lui, nici în cele ale altor personaje. Fellini nu ”explică” precum o face în filme mai vechi, unde filonul autobiografic este mai puternic, lăsând spectatorul să-și caute singur puncte de sprijin pentru înțelesuri în contextualitatea filmului. Cu o distribuție remarcabilă (Roberto Benigni, Paolo Villaggio), filmul s-a bucurat de o primire entuziastă din partea unor critici remarcabili (Alberto Moravia), având totuși, la vremea lui, un succes de public mai modest. În America de Nord, de exemplu, nu și-a găsit niciun distribuitor și asta, probabil, și pentru că filmul refuză să distreze cu orice preț, așa cum se așteptau prietenii de peste ocean. Puțini regizori ar adopta spre finalul carierei o linie expresivă nouă cum a facut Fellini cu acest film care, cu siguranță nu este un clasic de-al său (autorul însuși îl consideră un ”orfan” între filmele sale). Poate însă, tocmai pentru că este altceva în creația marelui regizor, trebuie văzut.
În acest film de aventuri fantastice inspirat de romanul ”Peter și Wendy” (1911) al scriitorului scoțian J.M.Barrie, adultul Peter Pan și-a uitat copilăria devenind avocatul de succes, Peter Banning (Robin Williams), conștiincios dar lipsit total de imaginație. Când însă, căpitanul Hook (Dustin Hoffman), înverșunatul său inamic din trecut, îi răpește copiii, el se mobilizează și se întoarce în Neverland pentru a-i salva și pentru a-și revendica spiritul tineresc de altădată. În această încercare, amintirea trecutului glorios îl luminează interior și îl transformă. În 1989, după ezitări, renunțări și reveniri succesive, Spielberg se decide, în sfârșit, să realizeze acest proiect și, într-un final reușește să ne pună sub ochi un divertisment de familie fermecător. Deși, poate că aici, regizorul nu are dezinvoltura imaginativă dovedită în filme precedente, el reușește totuși să re-imagineze pentru generația de azi povestea originală, readucând în sufletele contemporanilor bucuriile copilăriei, magia poveștilor de altădată. 
Răzbat până la noi plăcerea sa imensă de a face film, uriașul său talent de povestitor cu care, fermecați, suntem purtați pe aripile imaginației. Tot cu mare bucurie par a-și fi onorat rolurile și Dustin Hoffman (Hook) și Julia Roberts (Tinkerbell) și toți ceilalți actori ce au contribuit cu talent și pricepere la înfiriparea unei lumi de basm în care totul e posibil, în care lucrurile bune cum sunt visele și speranța nu se sfârșesc niciodată. Deși critica de la momentul premierei nu i-a făcut filmului o primire prea călduroasă, pelicula s-a bucurat de mare succes de public și a fost nominalizată la numeroase categorii ale premiilor ”Oscar” (scenografie, imagine, costume, sunet). Întrebată ”ce i-a plăcut atât de mult la acest film de l-a revăzut pentru a patra oară”, Mihaela, o foarte tânără admiratoare a lui spune aproape derutată, copleșită de emoție: ”Nu știu la care dintre scene să mă opresc mai întâi, la cea în care piratul coase la mașină, la momentul când apare mâncare numai pentru că toți credeau că aceasta există sau la acela în care Peter Pan începe să zboare?!” Un elogiu mai clar e greu de formulat.
Sper că după vizionarea filmelor propuse mai sus, care poate vă vor aduce și un plus de cunoaștere și simțire sau – de ce nu? – vă vor oferi măcar prilejul unei binemeritate distracții, veți încerca sentimentul că timpul petrecut în fața ecranului s-a scurs cu folos, că sunteți în „câștig”, că filmul care tocmai s-a sfârșit a „meritat” să-i dedicați o frântură de timp. Dacă filmele pe care le vedem merită interesul nostru înseamnă că, și atunci când aparent nu facem nimic, ci doar privim la ce se întâmplă pe ecran, viețile noastre pot totuși să aibă un rost, pentru că în loc de a „consuma” timp, cum s-ar părea la o privire grăbită, noi, de fapt, „adăugăm” timp vieților noastre, timpul filmelor văzute. Ajutați de cinematograf timpul nostru personal poate fi extins, convertindu-se fericit în sensuri, trăiri și emoții. Sau, spus cu zâmbet, dacă vreți să rămâneți tineri, haideți la cinema, măcar și la cel de-acasă, ca acum! Să vă fie zilele și serile ce vin, „ca-n filme”! 