295 de ani de la moartea cărturarului Dimitrie Cantemir

Scriitor şi om de ştiinţă cu formaţie enciclopedică, personalitate umanistă de talie europeană, Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (martie-aprilie 1693; 1710-1711), s-a născut la 26 octombrie 1673, la Iaşi, potrivit lucrărilor ”Dicţionarul general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004) şi ”Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979).

Era fiul răzeşului Constantin Cantemir, de origine modestă, care s-a ridicat la demnitatea de domn al Moldovei (1685-1693), prin merite militare, şi al Anei Bantâş, ce provenea dintr-o familie de mici boieri. Şi-a început educaţia acasă cu vestitul erudit grec Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot şi călător prin Europa, de la care a învăţat limbile clasice (1679) şi noţiuni de teologie, retorică şi logică.

Între 1688 şi 1691, Dimitrie Cantemir s-a aflat la Constantinopol, turcii cerându-l drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său faţă de Înalta Poartă. Şi-a continuat desăvârşirea cunoaşterii la Academia Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, unde a făcut studii diverse, de filosofie, logică, teologie, istorie, geografie, medicină, muzică, folclor, limbi occidentale şi orientale (turca, persana, araba). Cu mici întreruperi, Dimitrie Cantemir a rămas în mediul capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele sale artistice şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed al III-lea.

S-a întors în ţară în 1691, iar după moartea tatălui său (1693) a fost ales domn al Moldovei (martie-aprilie 1693). Turcii nu au acceptat această alegere, prin urmare Cantemir s-a întors în 1693 la Constantinopol, şi din 1695, data urcării lui Antioh Cantemir pe tronul Moldovei (1695-1710), a rămas capuchehaie, ca reprezentant al fratelui său, până în noiembrie 1710, când turcii l-au numit pentru a doua oară domn al Moldovei.

În 1699 s-a căsătorit cu domniţa Casandra, fiica fostului domnitor muntean Şerban Cantacuzino. Au avut şase copii: Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul care a făcut o strălucită carieră diplomatică a fost Antioh, poliglot şi el. A fost apreciat de Montesquieu şi a purtat cu Voltaire o corespondenţă pe tema originii familiei Cantemir, potrivit ”Dicţionarului general al literaturii române” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).

Chiar dacă a domnit doar opt luni, Dimitrie Cantemir a încercat să-şi întărească domnia sprijinindu-se pe categoriile sociale mijlocii acordându-le scutiri şi reduceri de impozite. A promovat în posturi importante oameni tineri şi de încredere: Ion Neculce – mare hatman, Ştefan Luca – mare vistiernic. A atras de partea domniei biserica, reintegrează ţării o serie de domenii mănăstireşti închinate patriarhiilor din Orient şi creează astfel un venit fix al vistieriei domneşti ”Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900” (Editura Academiei, 1979).

În ceea ce priveşte politica externă, Cantemir s-a situat în conflictul ruso-turc de partea Rusiei. La 13 aprilie 1711, Cantemir a încheiat un tratat de alianţă (alcătuit chiar de el) cu Petru cel Mare, la Luţk, prin care domnul Moldovei dorea să asigure independenţa şi integritatea ţării sale împotriva oricăror ingerinţe externe. Operaţiile militare au început la 30 mai 1711 şi s-au încheiat cu lupta decisivă de la Stănileşti (8-12 iulie 1711), în care turcii au învins. Conform prevederilor tratatului de la Luţk, el a fost nevoit, împreună cu familia, dar şi cu alţi compatrioţi, să se retragă în Rusia, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A primit o moşie lângă Harkov. După moartea doamnei Casandra (1713), s-a recăsătorit cu Anastasia, fiica cneazului şi generalului Ivan Trubeţkoi.

La 11 iunie 1714 a fost ales membru al Academiei din Berlin, consacrare care l-a plasat drept cel mai bun cunoscător, în epocă, al problemelor orientale, printre savanţii de renume european ai secolului.

Între 1714-1722 şi-a redactat cea mai mare parte a operelor, în special cele istorice. L-a însoţit pe Petru I în campania antiotomană din Caucaz (1722).

Ca principe serenisim şi senator, sfătuitor intim al ţarului, Cantemir a contribuit la numeroase decizii istorice ale statului şi la orientarea europeană a culturii ruseşti. A colaborat la planurile ţarului de construire a oraşului Sankt Petersburg.

După distincţia venită de la Academia de la Berlin, o caracterizare elogioasă a fost făcută de Moreau de Brassey (fost ofiţer în armata rusă la Stănileşti) în cartea sa de memorii apărută la Amsterdam, în 1716. În 1719 i s-au închinat două ode în limba latină. Prima – ”Odă spre lauda operei serenisimului principe Dimitrie Cantemir numită ‘Sistemul despre religia şi starea imperiului turcesc”’ (în traducere) – a fost semnată de Teofilact, rector al Academiei din Moscova. A doua odă, foarte amplă, aparţinea celui de-al doilea rector al Academiei moscovite, profesor de filosofie, Gedeon Wiszniowski, fiind dedicată ”Preastrălucitului şi preaînaltului Dimitrie Cantemir, principe al Sfântului Imperiu Rusesc, domn ereditar al Ţării Moldovei”.

Bolnav de diabet, Dimitrie Cantemir a murit la 21 august 1723, pe moşia sa Dmitrovka, lângă Harcov. A fost înmormântat la Moscova în biserica familiei. Osemintele sale au fost aduse în ţară şi reînhumate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi, abia în 1935.

Opera lui Dimitrie Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul, dar şi atributele geniale ale minţii sale. Printre cele mai importante opere se află: ”Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul” (Iaşi, 1698); „Istoria ieroglifică sau lupta dintre inorog şi corb” (1704-1705, tipărită foarte târziu, în 1883); ”Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (”Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi”) (1714-1717); tratatul ”Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae” (”Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane”) (1714-1717; a fost tradusă în engleză şi tipărită între 1734-1735, apoi, franceză, 1743, şi germană, 1745); ”Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis” (1720); „Sistema religiei mahomedane” (tipărit în limba rusă, 1722).

Sursa: AGERPRES

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.