8 probleme ale sistemului de salarizare din România
Există două instrumente cu care un stat sănătos poate interveni în angrenajul economico-social.
Unul e fiscalitatea: o guvernare sănătoasă o folosește nu doar pentru a aduna bani la bugetele publice: ci și – sau, mai ales – la modelarea economiei, stimularea direcțiilor rentabile în acord cu viitorul și la menținerea echilibrelor macroeconomice fără de care ar fi vraiște de sus și până jos. Ăsta e singurul instrument prin care un stat sănătos poate interveni într-o economie de piață sănătoasă.
Intrumentul prin care se poate interveni în angrenajul dintre economie și societate e sistemul salarial – care poate fi influențat cu mare ușurință, astfel încât societatea să arate într-un fel sau… în alt fel: fiecare dintre noi poate spune fără greșeală cam în ce fel arată societatea noastră de azi.
România a folosit prost, neadecvat și, aș spune – cu o inconștiență criminală ambele instrumente: în niciun moment guvernele României nu s-au slujit de ele pentru dezvoltare, ci doar în cheie populistă. Dacă aruncăm un ochi chiar în trecutul recent, observăm că delirul populist al guvernelor a fost temperat doar punctual și numai de 2 entități: fie organismele financiare internaționale care au introdus conditionalități pentru a fi sigure că statul rămâne solvabil; fie Banca Națională a României, acolo unde, pe tabloul de bord, se văd foarte clar marginile șanțurilor.
Înainte de-a vorbi de salarii să mai spunem un lucru:
Haosul din aceste zile a fost creat de o combinația explozivă de factori:
schimbarea intempestivă, în grabă, si fără studii de impact a unuia din cele mai sensibile sisteme din orice stat (cel salarial) +
lucru făcut de niște oameni de-o incompetență violentă, care au urmărit alte scopuri decât folosirea adecvată a instrumentului salarial +
cu un sistem administrativ pe care numai răbdarea noastră nu-l vede în colaps: pentru că de colaps vorbim atunci când ministerele Muncii și al Finanțelor nu au nici suportul logistic necesar (că banii de digitalizare s-au furat) și nici mecanismele administrative simple prin care o măsură de politici publice poate fi implementată fără șocuri.
Sub cele 3 de mai sus – care sunt doar partea vizibilă a icebergului – stau problemele de fond ale salarizării în România.
Le însirăm mai jos – în toată penibila lor simplitate – iar numerele cu care le numerotăm NU înseamnă și ordinea importanței: toate sunt egal de importante – absolut egal de importante :
1, Sistemul salarial din România Nu are legătură cu valoarea și eficiența muncii.
Acest lucru anihilează pur și simplu salarizarea ca instrument de stimulare a creării de valoare și blochează societatea în evoluția ei către o ordine naturală:
Da, un medic de familie care are 1500 de pacienți este plătit mai prost decât un șofer de la o casă județeană de asigurări de sănătate. (azi, 7 ianuarie 2018).
Da, un cercetător cu doctorat luat ”pe bune”, cu 6-7 cărți publicate, angajat la o universitate de top, e plătit mult mai prost (chiar la jumătate)fata de cât e plătit un ”consilier” într-un minister, dar aflat pe statele de plată ale vreunei companii de stat și ”detașat în interes de serviciu” la factorul politic (de obicei vreo pipiță de 25-30 de ani, cu studii la fără frecvență la o facultate desființată între timp – genul celor care umplu Consiliile de Administrație ale companiilor strategice).
Da, un electrician de la Parlament câștigă mai bine, mai sigur și va avea pensie specială, decât un inginer din ”privat” care face ca lucrurile să meargă în sistemul de stat.
Concluzia la acest punct e un alt exemplu: atunci când un stat (ca Luxembourg, de exemplu) își plătește profesorii cu dublul salariului mediu pe economie, știi foarte clar ce fel de viitor au ales politicienii acelui stat pentru acea țară. Că despre așa ceva vorbim.
2, Sistemul salarial din România folosește salariatul din mediul privat ca pe o vacă de muls pentru sistemul salarial de stat.
Da, știm: în privința salarizării, statul român – ca orice entitate rudimentară – e trendsetter. Din acest punct de vedere, creșterea salariilor la bugetari nu-i un capăt de țară.
Crima începe în momentul în care, nemaiavând salariați din economia privată de unde să mulgă pentru angajații săi, statul începe să facă datorii sau să taie de la investiții pentru a acoperi salariile fidelilor săi.
Să vorbim de 2 momente :
*, criza din 2009-2012: e adevărat că salariaților bugetari li s-au tăiat 25% din salarii: dar în timpul ăsta cei din privat erau pur și simplu concediați. Și e adevărat că cei din privat s-au reîntors după 2-3 ani în economie (adică la bara de muls), însă în timpul ăsta ei au plătit și cei 25% pe care bugetarii i-ai câștigat în instanță. O cifră?
Numai în anul 2017, salariații din privat au plătit din contribuțiile lor 3,2 miliarde de euro (da, miliarde de euro) pentru procesele câștigate de bugetari pe când ”privații” erau în șomaj. Și vor plăti și în 2018 – dl. C.P.Tăriceanu știe foarte bine de ce.
*,anul de grație 2018: lipsa forței de muncă adecvat calificate e atât de mare, încât statul face concurență neloială economiei private care-l susține:
Concurență neloială: atunci când tu, stat, dai salariile din deficitul bugetar și pe credit, privatul nu are nicio șansă să țină pasul cu tine: el merge în pas cu productivitatea pe care tu, stat, o descurajezi și-o taxezi mai tare decât taxezi comerțul, sau cu o piață și un ritm al investișiilor pe care tu, stat, le combați prin sabotarea infrastructurii, prin ineficiența birocrației, prin costurile pe care haosul legislativ le produce în economie.
3,Sistemul salarial din România e folosit pentru a ridica una împotriva alteia categoriile sociale.
Toate partidele din România stau cu ochii pe categoriile dependente de decizia politică: salariații din zona publică: gata organizați, disciplinați, temători, acționând după legi transformate în cel mai veritabil feudalism relațional.
Salariații ”bugetari” sunt la fel de vulnerabili și deschiși la ”cooperare” ca și săracii națiunii și ca pensionarii: sunt primii pe listele făcute de consilierii politici în strategiile electorale. Mai au un avantaj: Nu plătesc decât rareori și numai în situații excepționale pentru lipsa de eficiență sau pentru erori.
De partea cealaltă, angajații din economia privată sunt considerați ”ai altora”: ei nu sunt ”ai guvernului”, ai administrației locale – nu sunt, de fapt, nici măcar ai României. Sunt o specie pe care politicienii români nu o înțeleg.
Asta pentru că politicienii români înțeleg economia privată doar din 3 mari categorii de exemple: fie au fost pe ștatele de plată ale ”mogulilor” momentului (S.O. Vântu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu – etc), fie au drenat contracte publice către companii private pentru parandărăturile din campaniile electorale: asta înțeleg ei despre economia privată și astfel se explică și de ce o urăsc ei atât de mult.
Drept concluzie aici, un exemplu recuperat din ”nivelul următor” al urii față de privat:
Lia Olguța Vasilescu a declarat miercuri, 7 februarie, că angajatorii (”dracii de privatizați” – adică) care nu refac contractele fură. Textual: ”fură”. Într-o situație în care orice contabil începător a calculat până la această oră salariile pe luna ianuarie și știe că bugetele de salarii au crescut cu 9,5% – după ce anul trecut mai crescuseră o dată – și că nu orice drac de ”privatizat” are banii ăștia dacă nu crește prețurile.
4, Gestiunea salarizării din România a călcat în picioare orice logică a efectelor pe piața muncii.
Nu e o subtilitate decât pentru actualul guvern: la această oră, diferența dintre salariul minim și salariul mediu în România este din cele mai mici în Europa. Atenție: asta chiar ținând cont de faptul că salariul mediu e tras în sus de salariile bugetarilor.
România se află, din acest punct de vedere, la nivelul Suediei – cu o (mare deosebire): salariile sunt de 6-7 ori mai mici. (Un link precis și lămurilor_AICI).
Or, asta comportă 2 lucruri:
*, îngustarea (oare cât naibii mai poate fi îngustată?) clasei de mijloc prin nivelarea veniturilor: la nivelul salariului mediu, România se întoarce la salarizarea din epoca ”odiosului dictator și al sinistrei sale soții” (cuplul Ceaușescu), la 28 de ani de la revoluție, în epoca odiosului premier din umbră și al sinistrului său partener (cuplul Dragnea – Tăriceanu). Insist pe cifrele prezentate AICI-LINK.
*, compromiterea .. dar asta la punctul următor:
5, Salarizarea din România produce efecte care distrug concurența naturală și indispensabilă pe expertiză în interiorul companiilor vulnerabile:
În baza fenomenului descris la punctul 4, diferența salarială mică pe care angajatorii și-o permit între un debutant cu salariul minim și oamenii experimentați pe care se bazează în activitatea de zi cu zi, distruge motivarea profesională – care e cheia oricărui pas înainte al ”junilor”:
atunci când vezi (să ne întoarcem la stat, la salarizarea din Educație) că ai nevoie de 35 de ani de muncă pentru a ajunge la salariul maxim (adică ai nevoie să te apropii de moarte, nu de un nivel de competență!) – la ce naibii te-ai mai angaja?
6, Salarizarea din România nu e o salarizare pur si simplu: e un cumul de dispense, pomeni și bonificații atașate salariului oficial.
Ce-i aia ”spor de calculator”? Sporul de dat jos din pat după o beție e mai îndreptățit (și, în orice caz, mai explicabil – decât sporul de calculator în anul 2018!
Ce-i aia ”spor de limbă străină” într-o țară europeană? Sporul de hârtie igienică și sporul de efortul de-a o folosi e mai îndreptățit decât sporul pe o funcție care are în fișa postului trecute contactele cu parteneri externi.
7, Puțină subtilitate – nu e adresată decât pentru 2-3 miniștri: Salarizarea din România nu se aliniază fluent fenomenului de distribuție a valorii dinspre utilizarea capitalului și utilizarea muncii.
Da, asta e o ”cheie” pe care România ar trebui să o încerce în câteva uși – e o problemă care se pune oriunde în lume iar societățile se deosebesc unele de altele și prin maniera de folosire a acestei chei:
din păcate, nu există o strategie de transfer al fiscalizării producerii de valoare – și nici nu are cum să existe o astfel de strategie:
în România, salariatul e ”evaluat” de guvern exclusiv prin prisma calității sale de prezumtiv alegător – departe de orice rațiune economică.(Deși – trebuie neapărat să ne gândim la aceste cifre dărâmătoare – AICI-LINK)
*
Mai există, desigur, câteva probleme ale sistemului salarial românesc, însă ne oprim aici:
din nefericire, vom avea nevoie de încă 20 de ani ca să ”bifăm” măcar abordarea dacă nu rezolvarea celor înșirate mai sus.
Și asta dacă începem de ieri dimineață. Însă, de ieri dimineață … :
Marii bărbați de stat ai revoluției salariale
… da: de ieri dimineață au fost trimise în arena leilor două doamne:
dna. Olguța Vasilescu și dna. Carmen Dan: două paratrăsnete pentru furia populară, pentru furia mediului de afaceri, pentru furia sistemelor administrative ale companiilor care nu au, la această oră, intrumentele de lucru pentru executarea salariilor (un link foarte concret-AICI):
Cei doi autori ai noului sistem de salarizare – domnii Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu – se ascund de două zile.
(Sunt 3 persoane care se ascund, atunci când ceva ”merge nasol”: Cele două izvoare de testosteron și dna Firea, primarul Bucureștiului, care-și împinge viceprimarii în față atunci când nu are de tăiat vreo ”pamblică”).
E greu de spus care a fost sursa grabei cu care au impus și cu care s-au implicat direct și nemijlocit în noua legislație:
în mod normal, o lege cu un impact atât de mare și atât de sesnsibil, care produce efecte și probleme inclusiv în administrarea implementării, se face în ani de zile de către oameni competenți, nu cu niște domni culeși din ușa închisorii sau cu niște doamne care n-au practicat niciodată o meserie care să aibă legătură cu ceea ce tocmai fac:
dimineață, în redacție, discutam de modul în care Germania, la începutul anilor 2000, și-a reformat piața muncii tocmai prin resetarea sistemului de impozitare a veniturilor salariaților. ”discutam”: de fapt, am bătut câmpii:
în România salarizarea e ruptă total de reformarea pieței muncii – ea e doar o formă de-a arunca ”poporului” niște grăunțe”.
În plus, propunerea venită de la un coleg, să sugerăm o vizită de documentare a ministrului nostru al Muncii în Germania a căzut rapid: am fost cu toții de acord că dna. Olguța Vasilescu s-ar întoarce de la Berlin mai degrabă cu un geamantan de pantofi decât cu o înțelegere minimală a ceea ce au făcut nemții de fapt. Și scriu asta fără nicio răutate: pur și simplu ăsta e nivelul…
Cristian GROSU,