Fără beton, dar tot despărțiți: lecția Zidului Berlinului pentru generația TikTok
9 noiembrie 1989 – 37 de ani de la o seară care a schimbat Europa
Imaginează-ți că orașul tău ar fi tăiat în două peste noapte. Nu de un râu, și nici de o autostradă – e tăiat de un zid de beton, de sârmă ghimpată și turnuri de pază.
Fratele tău locuiește cu familia lui de partea cealaltă, la zece minute de mers pe jos, dar nu-l vei mai putea vedea ani la rând. Bunica rămâne tot dincolo. Școala, locul de muncă, prietenii, toate se împart după un criteriu care nu ține cont absolut de loc de alegerile tale: doar pe ce parte a străzii te-ai nimerit să fi în dimineața aceea.
Asta s-a întâmplat la Berlin, în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Iar în seara de 9 noiembrie 1989, după aproape 28 de ani, zidul a încetat să mai însemne ceva. Cu un pic de ajutor din partea unei confuzii birocratice.
După al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărțită între învingători. Estul a ajuns sub influența Uniunii Sovietice, vestul sub cea a Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Berlinul, aflat fiind în interiorul zonei sovietice, a fost și el tăiat în două.
În Vest, oamenii votau, călătoreau, citeau ce voiau și își puteau găsi un loc de muncă mai bine plătit.
În Est, statul controla presa, călătoriile și, într-o mare măsură, viețile oamenilor, iar Securitatea (în Germania de Est, Stasi) avea dosare despre milioane de cetățeni.
Rezultatul era previzibil: oamenii plecau. Până în 1961, câteva milioane de est-germani trecuseră în Vest, mulți dintre ei tineri și bine pregătiți.
Răspunsul regimului n-a fost să-și facă țara mai atractivă, a fost să-i împiedice pe oameni să plece.
Zidul Berlinului, lung de zeci de kilometri prin oraș și de peste 150 de kilometri în jurul Berlinului de Vest, nu a fost construit ca să țină dușmanii afară, ci ca să țină propriii cetățeni înăuntru. Cel puțin 140 de oameni au murit încercând să-l treacă.
Zidul nu a căzut dintr-odată, anul 1989 a fost o înlănțuire de crăpături.
În Polonia, sindicatul Solidaritatea negociase alegeri semi-libere.
În Ungaria, granița cu Austria fusese deschisă, iar mii de est-germani, plecați în vacanță în țările „frățești”, au început să treacă prin ea spre Vest.
În Leipzig și în alte orașe est-germane, oamenii ieșeau luni de luni în stradă, strigând „Wir sind das Volk!” („Noi suntem poporul!”). La Moscova, Mihail Gorbaciov arătase clar că armata sovietică nu va mai interveni pentru a salva regimurile aliate.
Regimul est-german, aflat sub presiune, a decis să relaxeze regulile de călătorie, în speranța că asta va calma lucrurile.
Pe 9 noiembrie, un oficial, Günter Schabowski, a ținut o conferință de presă televizată. Primise o hârtie cu noile reguli, dar nu fusese bine informat despre ele. Întrebat când intră în vigoare, a răspuns, după ce a căutat prin notițe, că, din câte știe, „imediat, fără întârziere”.
Nu ăsta era planul. Regulile trebuiau să înceapă a doua zi, cu proceduri și ștampile. Dar știrea a ajuns la televiziunile din Vest, iar de acolo, prin antene, înapoi în Estul care le privea.
Mii de berlinezi s-au dus la punctele de trecere și au cerut să fie lăsați să treacă. Grănicerii nu primiseră niciun ordin clar. La Bornholmer Straße, în jurul orei 23:30, comandantul punctului a cedat în fața mulțimii și a ridicat bariera.
Ceea ce a urmat a fost o petrecere uriașă și spontană: străini care se îmbrățișau, oameni care urcau pe zid cu sticle de șampanie, alții care loveau betonul cu ciocane. Mulți dintre cei care treceau pentru prima dată în Vest după zeci de ani plângeau.
În dimineața aceea nu a dispărut zidul de beton. A dispărut ideea că poate fi apărat. Un regim care nu își poate ține cetățenii prin forță își pierde, de fapt, puterea.
Căderea Zidului a fost începutul unui lanț de evenimente. În câteva săptămâni, regimul comunist din Cehoslovacia a căzut pașnic, în „Revoluția de catifea”.
Un val de schimbare a traversat întreaga regiune și a ajuns și la noi, în decembrie 1989, cu preț de sânge, la Timișoara, București și în alte orașe. Pe 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. În decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe.
Pentru noi, 1989 nu e un capitol îndepărtat dintr-un manual de istorie. E începutul drumului către libertatea de a călători, de a vorbi liber, către Uniunea Europeană și către lumea în care trăim azi. Dacă poți să-ți iei un bilet de avion fără să ceri aprobarea cuiva, e și datorită unor oameni care au ieșit atunci în stradă.
Cei născuți după 1989 nu au cunoscut un zid care să îi despartă fizic de familie și de prieteni. Poate că sună ca o poveste dintr-o altă lume. Și totuși, merită să ne întrebăm: dacă nu mai sunt ziduri de beton, ce fel de ziduri se mai ridică intre noi?
Zidul Berlinului era vizibil. Puteai să-l atingi, să îl lovești, să-l fotografiezi. Avea un avantaj sinistru: toată lumea îl putea vedea, toți știau că există.
Zidurile de azi sunt altfel, nu mai sunt făcute din beton, acum sunt făcute din algoritmi. Gândește-te cum arată fluxul tău de pe rețelele sociale. Nu e același cu al colegului tău de an sau a colegului de birou, Platformele învață ce îți place, ce îți provoacă reacții, cu ce ești de acord, și îți arată tot mai mult din asta.
Fără ca cineva să fi decis vreodată să te despartă de ceilalți, ajungi într-un oraș cu un singur cartier, în care toți gândesc ca tine. Iar cartierul de alături, cu oameni care văd alte lucruri, începe să semene cu un teritoriu străin.
În plus, noi construim singuri bucăți din zid:
- Dăm unfollow sau block când cineva spune ceva incomod, în loc să încercăm să înțelegem de ce o spune.
- Comentăm, nu vorbim. Într-o discuție față în față, ai de-a face cu un om. Într-un comentariu, ai de-a face cu o etichetă: „ei”, „ăia”, „ceilalți”.
- Ne împărțim în tabere: tineri și bătrâni, orășeni și săteni, cei plecați și cei rămași, cei „pro” și cei „contra”, tot mai des în funcție de o singură opinie, fără să mai privim restul persoanei.
Diferența dintre aceste ziduri și cel de la Berlin este că pe acesta din urmă îl construia cineva, cu un plan și cu un scop. Pe cele de azi le construim noi, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, cu câte o apăsare de buton. Iar un zid invizibil are un efect aproape perfid: nu simți nevoia să-l dărâmi, pentru că nu știi că e acolo.
Zidul Berlinului nu a căzut pentru că un guvern a fost generos, ci pentru că oamenii obișnuiți au refuzat, în număr suficient de mare, să mai accepte că despărțirea e normală. Au mers în stradă, au stat la coadă la bariere, s-au uitat în ochii grănicerilor. Cu alte cuvinte: au ales să se întâlnească.
Asta se poate face și azi, la o scară mai mică, dar nu mai puțin importantă:
- Caută activ ce nu îți apare pe wall sau la recomandări. Citește, din când în când, surse cu care nu ești de acord, nu ca să te enervezi, doar ca să înțelegi cum se poate ajunge la o altă concluzie.
- Vorbește cu oameni, nu cu profiluri. O conversație de zece minute cu cineva care gândește diferit te schimbă mai mult decât o sută de postări.
- Întreabă înainte să etichetezi. „De ce crezi asta?” e o întrebare care deschide uși, nu ridică ziduri.
- Recunoaște un zid când îl vezi. Dacă simți că „ceilalți” sunt, în bloc, proști, răi, vânduți sau periculoși, probabil că ți s-a construit unul în jurul minții.
Nimeni nu spune că trebuie să fim de acord cu toții. Berlinul de Est și cel de Vest nu au devenit identice după 1989, iar reunificarea a avut, și are încă, dificultățile ei. Dar să poți să treci strada, să stai de vorbă și să nu-ți fie frică de cel de dincolo este o condiție minimă pentru ca oamenii să trăiască împreună.
Bucăți din Zidul Berlinului se găsesc azi în muzee și în piețe publice, pentru aducere aminte, dar cea mai bună formă de a-i cinsti pe cei care l-au dărâmat este, poate, să ne întrebăm la fiecare 9 noiembrie: ce zid am lăsat să crească între mine și altcineva în anul acesta și ce pot face ca să-l dărâm?
În 1989, o barieră ridicată într-o seară rece de noiembrie a schimbat istoria. Azi, uneori, e suficient un mesaj trimis cuiva cu care nu mai vorbim, ca să începem să schimbăm ceva la scara noastră.
Președinte Fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi