Acasă la Enescu

A scrie despre George Enescu este ca și cum ai compune o simfonie.

Foaia albă devine o partitură pe care notele se așează, se definesc, le asculți în tăcere, în gând, sunt cu tine, alături de tine, în tine. Creatorul Enescu ne arată că există sunete pentru cei ce înfloresc din propria lumină interioară poeme muzicale.

Omul Enescu, în trecerea lui pe pământul unei țări pe care a iubit-o, numită România, a știut să construiască și o casă caldă, pregătită să fie locuită de liniște și de lumină.

Chiar și numele poartă, nu întâmplător poate, aceste rezonanțe: vila „Luminiș” de la Sinaia, în inima Bucegilor.

Drumul către Muzeul Enescu de la Sinaia este el însuși o poveste: începe de la castel, de lângă mâna Reginei Elisabeta, rămasă într-o eternă binecuvântare.

Coboară în pantă lină, pe pietre șlefuite de anotimpuri, traversează Prahova, cotește pe un câmp golaș, trece pe sub un viaduct, iar trenurile care sparg aerul îți aduc aminte că lumea, totuși, nu este departe. Un bastion acoperit de verdeață ascunde o plăcuță: strada Yehudi Menuhin.

Înseamnă că ești aproape. O alee șerpuiește după un gard viu și un pâlc de pomi cu coroane rotunde și ajungi în fața porților înalte, simple.

Un arbore secular păzește intrarea, așa cum o păzea când venea Enescu acasă. Ușa din lemn masiv, sub arcada rotunjită, se deschide și intri în casa lui Enescu.

Ajungi în salon, în fața șemineului larg. Ferestrele se uită printre raze aurii, ce cad pieziș de sus, de pe Bucegi.

Iar povestea ți se dezvăluie: Vila „Luminiș” din Sinaia a devenit Casa Memorială „George Enescu” din 1995, după o perioadă de restaurare, iar din 2007 este o secție a Muzeului Național „George Enescu”, alături de sediul central din Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București și de conacul „Dumitru și Alice Rossetti-Tescanu – George Enescu” din Tescani (Bacău). În 1947, aflat la Paris, Enescu a donat vila statului român, spre a fi folosită ca loc de odihnă și creație pentru artiști.

Ceea ce nu s-a întâmplat, casei nu i s-a schimbat destinația, intrând într-o stare de conservare care a avut o parte bună – a ajutat la păstrarea ei și a obiectelor de mobilier și decorațiuni așa cum le alesese Enescu.

Pereții albi, masivi, arcadele înalte și rotunjite te duc imediat cu gândul la Castelul Bran și la Palatul Elisabeta, dau casei o liniște albă și o măreție regală.

Mobilierul tapițat în catifea aurie, fotoliile din stejar cu spătarul sculptat, mesele din lemn masiv, covoarele de Buchara din lână, lampadarele, vasele din ceramică românească, tapițeriile cu motive orientale și icoanele de pe pereți s-au păstrat așa cum le-a adus proprietarul, care, în mod misterios, pare că este încă acolo…

 

Casa îmbină în mod armonios elemente de mobilier și de decor din trei stiluri: românesc, oriental și Biedermeier, creând un interior în care te simți bine, în care Enescu, recunoscut pentru deschidere și generozitate, își primea prietenii și invitații, dându-le recitaluri la pianina Bechstein.

Pentru reuniunile muzicale din vila „Luminiş” erau invitaţi cei care-şi petreceau vacanţele la Sinaia: profesorul Octav Onicescu, cu soţia şi cei doi fii, Barbu Brezeanu (Brezianu), Traian Orghidan şi scenograful Siegfrid, Henri Ghica, generalul Odobescu, surorile Robescu, cunoştinţe vechi ale lui Enescu din perioada vacanţelor la Peleş.

Dintre toate obiectele care se găsesc astăzi în casa-muzeu: desene, busturi, fotografii, ceramică, manuscrise, decorații, instrumente muzicale, fracul și vioara maestrului, mi-a rămas în memorie, scăldată în lumina aurie, scara interioară în spirală, ce urcă spre mansardă, locul unde Enescu se retrăgea, pentru a compune în liniște.

Camera lui Enescu, unde bastonul odihnește sprijinit de spătarul scaunului, așteptându-și stăpânul, uimește prin simplitate: un divan scund, cu o scoarță moldovenească pe perete, un scaun, o măsuță, un dulap furniruit cu nuc și un cufăr – cam atât înseamnă trecerea noastră umană pe pământ.

În dormitorul Marucăi, o icoană de colecție, de la 1800, dezvăluie mut semnificațiile tapițeriei de dedesubt, ce înfățișează imaginea înmiită a unei mici lebede, în interiorul căreia artistul oriental a țesut cu fir roșu un scorpion.

Și se ajunge la sufletul casei: pianul lui Enescu, un „Ibach” negru (fabricat de Th. Wallbach la Lausanne), pe care îl transfigura cântând operele lui Wagner.

La acest pian, la vârsta de patru ani, a luat primele lecții Dinu Lipatti. Cu acest prilej, maestrul îl binecuvântează cu o cunună de lauri şi îi dăruieşte o mică vioară, avea să fie botezul artei muzicale – fotografia odihnind ca mărturie pe pian, alături de o copie a manuscrisului Oedip. Atingerea clapelor are ceva din sărutul rece al unei icoane.

În destinul artistic al lui Enescu, Sinaia și vila „Luminiș” au o semnificație profundă.

Legătura lui Enescu cu Sinaia a început în 1898, prin Regina Elisabeta și Casa Regală, după succesul parizian al Poemei Române, ce se încheie, într-o variantă orchestrată, cu Imnul Regal. Carmen Sylva a recunoscut talentul tânărului muzician și i-a oferit o cameră, la etajul Castelului Peleș, lângă apartamentele regale, unde să poată studia și pentru a susține recitaluri la Palat, la seratele sale muzicale.

În această perioadă, Enescu a compus lieduri în limba germană, punând pe muzică poeme ale reginei Carmen Sylva.

Frumusețea locului, care i-a rămas pentru totdeauna în suflet și apropierea de Peleș l-au determinat pe muzician ca din banii câștigați în primul său turneu în America să-și construiască o casă în cartierul Cumpătu, între 1923-1926, după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu din București.

A numit-o Vila Luminiș, având ceva din liniștea pădurilor adânci care o înconjoară și din măreția crestelor Bucegilor, care o privesc din zare.

La Sinaia, la Peleș, Enescu a conceput Rapsodiile române, Cvartetul pentru pian, vioară, violă și violoncel în Re major, Sonata pentru pian în Fa diez minor.

Mai târziu, în liniștea foișorului casei sale ce privea spre munți, pe clapele albe ale pianului, George Enescu a continuat să scrie suite și sonate pentru vioară și pian, lucrări ca Airs dans le genre roumain (1926), Sonata pentru violoncel nr. 2 (1935), Suita a III-a „Săteasca” pentru orchestră (1937-1938), Impressions d’enfance pentru vioară și pian (1938), compoziții care reflectă maturitatea artistică și influența profundă a muzicii populare românești asupra creației sale, dar a compus și o parte din opera Oedip (un tablou din actul al II-lea, datat 1927). Tot aici, la Luminiș, în 1927, Yehudi Menuhin a luat lecții de vioară.

La Casa Memorială „George Enescu” din Sinaia, pe lângă expoziția permanentă, are loc o stagiune muzicală care conferă originalitate deplină locului: Festivalul Internațional „Enescu și muzica lumii” se desfășoară în fiecare an în luna august, luna nașterii muzicianului (19 august 1881, Liveni, Botoșani).

Este un proiect creat de violoncelistul Marin Cazacu. Se întrunesc astfel, într-un spațiu magic, elemente arhitecturale, expoziționale și muzicale, vegheate de amintirea lui George Enescu, acolo, în Vila Luminiș.

Impresionante concerte de muzică și expoziții de desene și fotografie au loc de-a lungul întregului an, într-un spațiu prețios și inedit: sala de concerte amenajată în fostul garaj al vilei, unde maestrul își ținea, cândva, Buick-ul adus din America.

Sala intimă, cu o acustică foarte bună și scăldată în lumină naturală, este acum locul unde muzica profundă răsună de la poalele Bucegilor spre mai departe. Enescu este acasă.

În inima orașului Sinaia, în mijlocul pădurii de brazi, se înalță o casă albă, cu un farmec aparte, care nu se poate descrie exact. Nu e doar o casă, e un munte, un mit.

Spre Luminiș nu urci, te judeci. Iar dacă ajungi acolo, nu asculți doar sunetele lumii, te asculți pe tine. Îți rămâne în minte drumul. Iar când ieși pe poartă, ai sentimentul că Enescu te poartă cu privirea și îți face cu mâna.

Silvana Cojocărașu

 

Notă: Mulțumiri speciale doamnelor Mariana Petrescu (secția București), Doina Purcaru și Otilia Dorobanțu (Sinaia) pentru deschiderea specială și consilierea în realizarea acestui material.

Comments

comments