Acei pretinși neutri care nu sunt decât niște oportuniști sadea

De prisos, poate, să încep prin a spune că respect dreptul la opinie al fiecăruia, dar cu o condiție elementară. Și anume ca atunci când spune „NU” unei oferte politice sau unui candidat să spună și de ce face acest lucru, adică să precizeze câteva argumente pe care își sprijină opțiunea negativă și, în egală măsură, să ne spună ce ar dori să pună în loc.

Am dorit, totuși, să fac aceste elementare precizări, fiindcă începe să mă agaseze tot mai mult prestația publică a acestor negaționiști de profesie, inși care se declară neutri sub lozinca „eu nu merg la vot, fiindcă nu am pe cine să aleg”.

După care urmează sentința demagogică „toți sunt la fel”.

Repet și întăresc, respect dreptul la opinie al tuturor celor care și-l exprimă, dar cu condiția ca acest drept să fie exercitat cu argumente și în mod civilizat.

Numai că, din păcate, atunci când asemenea pretinși puritani, negaționiști de profesie, își clamează preceptele la televiziuni, în cadrul unor binevenite și necesare sondaje de opinie, constat că reporterii care îi chestionează devin, brusc și dintr-o dată, victimele unei inhibiții care îi face să ia  doar act de sentința intransigenților fără, însă, a face un pas mai departe.

Adică, fără a le pune clasica întrebare „pe ce te bazezi când afirmi că?” plus încă o întrebare de elementar bun simț: „și atunci, matale cu ce proiect ai veni în locul celui/celor pe care îl/le contești?”

Exercițiu corect în marja rigorilor unui sistem democratic modern și stabil în urma căruia, am convingerea că ar rezulta un adevăr dureros, și anume că foarte mulți dintre acești puritani de profesie nu prea au nici argumente și nici nu au ce să propună ca alternativă consistentă și validă.

În marea lor majoritate aceștia nefiind decât beneficiarii acelui supralicitat „drept de a huidui” pe care, acum două decenii și ceva, îl proclama Gabriel Liiceanu. Gabriel Liiceanu fiind, odinioară, idolul social-civismului de rit brucano-sorosist și despre care, cu timpul, aflăm tot mai multe lucruri deloc măgulitoare.

Nu contest, atunci când Gabriel Liiceanu lansa fulminanta-i teză a „dreptului de a hudui”, societatea românească ieșise nu de mult din regimul „gândirii unice” și făcuse puțini pași pe calea cunoașterii și asimilăriii principiilor, valorilor și a normelor pluralismului ideologic.

Ori această nobilă misiune de  iniția masele în sensul căutării unor repere solide și credibile pe calea democrației moderne a fost confiscată, mai întâi de GDS și apoi de felurite fundații care clamau a vorbi în numele apărătorilor drepturilor omului.

Care, la rândul lor, s-au dovedit a nu fi decât promotoare ale noii „gândiri unice” și a unui alt pretins model unic pentru lumea de după  prăbușirea regimurilor politice ale partidului-unic.

Modelul neoliberal, aflat el însuși acum într-o prelungită criză care se dovedește, pe zi ce trece, a nu-și avea soluții salvatoare.

De aici predominanța stării de „haos” despre care scriu teoreticieni cu viziuni ideologice foarte diverse, cum ar fi Ignacio Ramonet („Geopolitica haosului”), Alain Joxe, Frederico Rampini, Jacques Attali  sau, la noi, Andrei Marga.

În ceea ce privește situația actuală din România înclin să cred că și la noi se resimte criza acută a modelului unic neoliberal, criză amplificată de incapacitatea PNL, partidul-breloc al pseudo-președinelui Klaus Iohannis – de a oferi soluții viabile pentru ieșirea din impas. Pe acest fond survine această sterilă doză de scepticism cu care nu puțini dintre noi răspund ofertelor actanților de pe scena politică.

Numai că una este semnul de îndoială, simbol al gândirii libere și al spiritului critic de la Descartes înainte și cu totul altceva negativismul steril și demagogic.

Care, din păcate, oferă  masa de manevră a politicianiștilor, în primul rând a celor de factură PNL-istă, care simțind că le fuge pământul de sub picioare și că la scrutinul din 6 decembrie vor înregistra un scor cu mult sub așteptări și ambiții, au nevoie ca de aer de această masă de manevră a celor care clamează că vor sta acasă fiindcă- măre Doamne!- nu au pe cine să aleagă.

Exact dintre acești intransigenți de fațadă vor răsări, mai ceva decât ciupercile după ploaie, plângăcioșii de duzină de mâine-poimâine, adică aceia  care vor clama în agora smiorcăiala lui „Vaiii, cine ar fi crezut?”, asta nici că trebuie să ne mai mire.

Suntem doar în patria lui Caragiale unde demagogia și oportunismul nu mai sunt tare morale și civice, ci virtuți în regim de „curat constituțional”.

ȘERBAN CIONOFF

Comments

comments

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.