Actorul Matei Arvunescu: „Prin teatru, îi punem pe adolescenți față în față cu un posibil destin, îi ajutăm să facă o alegere”
Cum receptează publicul tânăr teatrul, cât de atrași sunt adolescenții de povestea care se desfășoară pe scenă, ce ar trebui să regăsească în spectacole pentru a lăsa, pentru o oră măcar, telefonul din mână, iată doar câteva dintre subiectele pe care le-am discutat cu Matei Arvunescu, într-o pauză scurtă între repetiții, în cabina actorilor de la Teatrul EXCELSIOR.
Un actor tânăr într-un teatru al cărui public țintă e format din adolescenți și din tineri…Cum te simți aici?
Matei Arvunescu: Minunat. Mi se pare că acest public țintă trebuie atras cu mijloacele potrivite. Trebuie să cunoască un teatru pe care, mulți dintre ei, nu l-au văzut până acum sau au fost obișnuiți cu chestii foarte copilăroase, pentru că ne imaginăm că dacă sunt tineri, sunt naivi, și ei, în ziua de azi, știu că nu e totul o poveste cu happy-end. Și atunci ca să-i captezi și să-i transformi, nu neapărat în spectatori ai Teatrului EXCELSIOR, ci în spectatori de teatru, să vină în tot restul vieții lor cu plăcere la spectacole, trebuie să te adresezi universului lor de acum, de astăzi. Pentru unii dintre ei, cei despre care am vorbit, este prima dată când au venit la teatru, la 14, 15 ani, și atunci e important să vadă lucruri bune, nu istorii care să nu le placă sau să nu-i intereseze…Pentru că atunci a doua oară nu vor veni la teatru, vor asocia acest eveniment cu ceva neplăcut și atunci nu vor mai intra în sală. „De ce să mă duc la teatru când pot să mă duc la un film?!”
„Eu m-am bazat pe foarte multe povești și chiar pe experiența proprie din vremurile în care în România nu ajunsese termenul de bullying, dar fenomenul, evident, exista de când s-a creat prima școală pe Pământ”
Revenim astfel la aceeași problemă. Ne mulăm oferta pe cererea lor, dar teatrul are și o funcție educativă. Ideal e să vină cu plăcere la teatru și să plece de la un spectacol cu ceva…Cum privești rolul interpretat de tine în spectacolul „Punk Rock”, de Simon Stephens, în regia lui Vlad Cristache, având în vedere și cazuistica din ultimul timp legată de bullying?
Matei Arvunescu: Eu m-am bazat pe foarte multe povești și chiar pe experiența proprie din vremurile în care în România nu ajunsese termenul de bullying, dar fenomenul, evident, exista de când s-a creat prima școală pe Pământ. Oriunde sunt copii, adolescenți, există hărțuire, violență, dar faptul că acest fenomen este de atât de mult timp trecut cu vederea la noi și acum ne mirăm de ceea ce se întâmplă prin școli, mi se pare un pic că intrăm într-o zonă de ipocrizie. Ne facem că nu știm că lucruri de genul ăsta se întâmplă de atâta timp. Eu am trăit, nu eu personal, nu am fost eu afectat de bullying, dar am fost de față și de mult timp am încercat să contracarez fenomenul ăsta și n-am avut altă soluție decât să plătesc cu aceeași monedă pentru că, altfel, aveam senzația că oamenii nu înțeleg că este greșit să faci asta. De ce să faci mișto, să recurgi la acte de violență fizică sau verbală față de oamenii care învață bine?! Adică de ce te deranjează acest lucru? Sigur că acum, mergând înapoi, îmi pot explica, era poate o neputință sau poate frustarea faptului că acești tineri, deși depuneau același efort, nu aveau același rezultat. Asta în clasele primare…După aceea era clar o chestie de amuzament, dar poate și pentru asta existau motivații, dar nu mi se pare deloc normal și faptul că a fost ignorat atâta timp și acum, repet, ne mirăm de parcă acest fenoment n-a existat niciodată.
„Eu am încercat să-i găsesc suficient de multe pârghii ca să îi motivez ieșirile…”
Personajul tău, Bennett Francis, este prototipul „băiatului popular” din școală, care-și poate permite orice…
Matei Arvunescu: Eu am încercat să-i găsesc suficient de multe pârghii ca să îi motivez ieșirile, dar în același timp, pentru că nu e un personaj pozitiv, cel puțin la început, să îi exagerez puțin comportamentul provocat, fără doar și poate, de frustări acumulate în timp. Eu simt că că pe aceste frustări și neputințe se pot baza ieșirile lui, episoadele lui de bullying, care, da, par venite de nicăieri, dar, până la final, când se trage un pic perdeaua să vezi ce i se întâmplă în interior. Nu încerc să-l motivez, ci să-l înțeleg, pentru că nimeni, pînă la urmă, nu este bun sau rău.
El pare un copil dintr-un familie bună, educată, cu așteptări pe măsură de la copilul lor…Pe parcurs, îți dai seama că nu e totul chiar perfect acasă pentru Bennet. Totuși, această nefericire îi motivează comportamentul?
Matei Arvunescu: Pentru acest spectacol, da. Bennet este nefericit acasă, dar chiar în aceste condiții, în cazurile reale situația nu ar trebui să nu motiveze, ar trebui să fie oprit din fașă, ar trebui să existe consiliere, ar trebui să existe o înclinație mai mare a părinților de a comunica, indiferent cât de ocupați ar fi, cu copiii lor, nu numai interesul pentru note. Până într-un punct, aceasta este „tema” tuturor copiilor, „trebuie să iau notă mare nu pentru că am învățat și mi-am făcut temele ca să realizez ceva pentru viața mea, ci ca să nu fiu pedepsit de părinți”, chit că această pedeapsă înseamnă „nu-ți mai dau bani de buzunar” sau „nu mai ieși cu prietenii”, dar în multe cazuri aceasta e motivația, „să nu îmi supăr părinții”. Pentru că pe părinți îi interesează doar notele, de ce X a luat 10 și tu ai luat 8…Nu generalizez, dar vorbim despre una dintre problemele prin care trec adolescenții de azi, și nu numai de azi.
Și cum se raportează personajul tău la Chadwick Mead, interpretat de Alex Popa, cel care suferă cel mai tare din cauza comportamentului agresiv al lui Bennett Francis? Chadwick este prototipul tocilarului luminat, care se resemnează și nu mai reacționează în fața bullying-ului, știind că lumea nu se reduce la o școală, la acest microcosmos, care, în preajma examenelor, devine la fel de rău ca lumea de afară?
Matei Arvunescu: Așa am considerat. Construcția mea a fost că episoadele de bullying încep prin prisma faptului că îl consideră un tocilar, dar sunt două momente în care își dă seama că Chadwick înseamnă mai mult, că e un tânăr care a înțeles mai multe despre lume și viață decât ar putea el să înțeleagă și, atunci, deși aceste „revelații” ar trebui să-l facă să înțeleagă că nu-i bine ce face, îl întărâtă și mai tare, îl împing să facă și mai mult mișto, să devină și mai agresiv și se ajunge astfel și la violență fizică.
„…bullying-ul nu merge la adolescenții care, deși învață bine, nu se lasă pradă fricii, nu se apleacă în fața bătăușilor”
În text și în spectacolul regizat de Vlad Cristache mi s-a părut interesantă reacția personajului tău față de William Carlisle, interpretat de Dan Pughineanu, care este un personaj special, un singuratic, un personaj căruia îi place să citească, un elev bun care încearcă să se integreze cumva în cercul „copiilor populari”. Până la urmă tot un „nerd”, dar care, cel puțin, la suprafață, nu are parte de același tratament…
Matei Arvunescu: Eu cred că această atitudine, mai specială, vine, raportând și la ce am văzut în perioada mea de liceu, de la faptul că bullying-ul nu merge la adolescenții care, deși învață bine, nu se lasă pradă fricii, nu se apleacă în fața bătăușilor. Și William, personajul lui Dan, chiar dacă nu răspunde cu aceeași monedă, cumva încearcă să îi țină piept, îi retează de la început încercările de a-l lua la mișto, mai ales atunci când înțelege că între William și Lilly, eleva cea nouă, există ceva, și încearcă să bată un pic terenul acolo, să vadă ce se întâmplă… William îi răspunde și atunci Bennet o lasă mai moale. Pentru că vede în el nu neapărat un oponent de aceeași valoare, dar realizează că nu e un tip care să-i cadă în plasă și să se lase afectat de hărțuiala constantă a lui Bennet.
Crezi că frica este emoția care-i provoacă pe bătăușii din școli să se dezlănțuie?
Matei Arvunescu: Da, cred că miros frica și asta le dă cumva „gaz” să continue să vadă până unde pot să ajungă. Frica și curiozitatea, cel puțin în cazul lui Bennet, pe care o și mărturisește. Curiozitatea de a încerca lucruri noi, de a vedea unde este granița și ce se poate întâmpla dacă face asta. Pentru că, așa cum am zis și mai devreme, situația lui e bună, deci nu are griji, e protejat, nu este la o școală oarecare, nu are problema unui copil obișnuit că dacă face ceva nepermis, va lua patru la purtare sau nu va putea da la facultate.
„E lumea lor, li se dezvăluie o variantă a lumii lor. Ce s-ar putea întâmpla și cu ei.”
În aceste condiții, raportându-ne și la cazurile de bullying pe care le vedem în presă, aproape în fiecare zi, cum simți publicul tânăr în sala de teatru?
Matei Arvunescu: Publicul tânăr, poate din cauza faptului că lui îi este adresat acest spectacol în principal, receptează cel mai sincer ceea ce se întâmplă pe scenă. Poate și din prisma faptului că ei cunosc lumea asta, ei trăiesc asta în viața lor de zi cu zi, ei cu astfel de situații se întâlnesc, nu ca adulții, care sunt la joburile lor, cu problemele lor… E lumea lor, li se dezvăluie o variantă a lumii lor. Ce s-ar putea întâmpla și cu ei. Și cred că povestea îi atinge așa cum ar trebui să-i atingă.
Ai apucat să discuți cu spectatorii tineri despre acest spectacol?
Matei Arvunescu: Da, s-au recunoscut în personaje într-o măsură mai mare sau mai mică, depinde de fiecare. Unul dintre lucrurile care mi le-au spus și care m-au surprins e că nu au fost speriați de ceea ce se întâmplă la final, dar au fost emoționați și acest lucru îmi confirmă că au înțeles povestea. Am pus în oglindă și reacțiile adulților, care au fost șocați de acel eveniment din final, nu-l povestim să nu stricăm misterul, și abia după aceea emoționați. Unul dintre adolescenții cu care am povestit despre „Punk Rock” mi-a zis că n-a fost deloc șocat sau speriat, dar după aceea, derulându-și în minte firul evenimentelor, a fost emoționat… Și cred că este mai important să emoționezi un tânăr, decât să-l sperii.
„Pentru mine, personal a fost o experiență inedită pentru că eu până acum n-am jucat tineri, adolescenți.”
Cum au fost lucrul la acest spectacol, un spectacol intens, un spectacol greu…
Matei Arvunescu: Un spectacol intens și, cum să zic, interesant. Pentru mine, personal a fost o experiență inedită pentru că eu până acum n-am jucat tineri, adolescenți, deși vârsta mi-ar permite, încă, dar, de când am terminat facultatea, am început să mă îndrept mai mult spre zona personajelor mature, nu neapărat că am vrut, dar așa am fost distribuit. Aveam și barbă, am avut și plete, la un moment dat, plus constituția mai masivă. Și asta a fost interesant pentru că, deși a trecut ceva vreme de când am terminat școala, drumul acesta înapoi spre perioada liceului m-a fascinat, rememorarea acestui tip de angajament pe care îl au tinerii în discursul lor, a energiei specifice vârstei. Mă refer la această vibrație foarte instinctuală pe care o emană, nu că nu gândesc, dar nu trebuie să treacă prin atâtea filtre și atunci reacția lor, a adolescenților, este mult mai viscerală, și automat, mult mai sinceră. Și acest lucru mi se pare fascinant, să-i vezi ca niște corpuri deschise care reacționează sincer și instinctiv la tot ce se întâmplă în jur. Cum este și momentul în care aflăm că un profesor de-al lor are o problemă gravă de sănătate, reacțiile lor sunt poate opuse față de reacțiile pe care le-au avut până acum personajele și acest lucru denotă o puritate a lor, o inocență…Poate că e prima dată când se întâlnesc cu boala, cu moartea… Și reacția lor față de acest tip de eveniment spune totul. Față de profesor care pentru unii însemna ceva, pentru alții, nu, dar faptul că el trece prin această problemă medicală naște, din partea lor, o emoție care-și pune amprenta și pe acțiunile lor după aceea…
„…în momentul în care ești băgat într-o categorie, cei care fac acest lucru, care etichetează, nu văd mai departe de acest aspect”
Dacă tot vorbim despre problemele cu care se confruntă tânăra generație astăzi, putem să ne referim și la ”Urâtul”, de Marius von Mayenburg, în regia lui Mădălin Hîncu, un alt spectacol în care joci și care ridică o altă problemă importantă: imaginea pe care trebuie să o ai ca să poți fi acceptat în societate. Sau mai bine zis, ideea care ți se induce din primele clase că trebuie să corespunzi anumitor criterii pentru a realiza ceva plus eticheta cu care pleci de pe băncile școlii și care riscă să te urmărească și în viața de adult…
Matei Arvunescu: În liceu, de exemplu, tot legat de rapiditatea cu care ei iau decizii, la fel cred că se întâmplă cu poreclele și cu etichetele… Nu trebuie să suferi de obezitate morbidă ca să fii catalogat drept ăla gras, sau Grasu’, trebuie să ai trei kilograme în plus față de restul și atunci te-au băgat în această categorie și, oricât te-ai lupta, chiar dacă slăbești și devii anorexic, tot Grasu’ rămâi până schimbi total mediul. Ajungi la facultate, se schimbă colegii și atunci o să ți se zică Slabu’… Este o problemă pentru că mi se pare că, în momentul în care ești băgat într-o categorie, cei care fac acest lucru, care etichetează, nu văd mai departe de acest aspect. Și tu practic te chinui să ajungi să le demonstrezi că ești mai mult decât atât, deși este evident că ești mai mult decât atât, doar ca să nu ți se mai spună așa. Și acest lucru te face să te retragi, să te izolezi, ceea ce, firește, nu este bine. Trebuie să te ”lupți” cu societatea, să te impui…
„Este luat din categoria urât, dar muncitor și pus în categoria frumos.”
Apropo de etichete, de imagine, de societate, aceste probleme sunt analizate în spectacolul „Urâtul”…
Matei Arvunescu: În „Urâtul”, personajului principal Lette, interpretat de Dan Pughineanu, nu i s-a spus niciodată în față că este urât, dar s-au luat decizii în funcție de acest aspect. Același personaj, cu aceeași minte, cu aceeași capacitate de muncă, își schimbă chipul și devine frumos. Și toată lumea lui se întoarce cu susul în jos. Șeful lui, Scheffler, personajul interpretat de mine, îl trimite dintr-o dată la conferințe, îl prezintă peste tot, medicul estetician, din motive financiare…
Interpretat tot de tine…
Matei Arvunescu: Da, doctorul, mulțumit de opera sa, îi reproduce chipul la nesfârșit, pentru că toată lumea își dorește să devină ca Lette. Și cred că ceea ce surprinde bine și textul și spectacolul „Urâtul” este fix schimbarea aceasta, de la un om care își făcea meseria, era apreciat pentru invențiile și brevetele lui, dar aspectul lui reprezenta o piedică pentru „fața” produselor lui, la o „vedetă”, apropo și de categorisiri… Este luat din categoria „urât, dar muncitor” și pus în categoria „frumos”. Acum el poate să fie imaginea produsului, poate să reprezinte firma în exterior. Și lui îi place această schimbare și este vrăjit de noile beneficii pe care i le aduce noua înfățișare și ușor, ușor renunță la cine era înainte, partea aceea de om creator, el nu mai inventează, el nu mai face produse noi, și pe lângă asta, cumulat cu faptul că „fața lui” este purtată de tot mai mulți oameni, viața lui este distrusă. De fapt, această decizie de a se raporta la normele sociale actuale îi distruge viața.
„De fapt, această decizie de a se raporta la normele sociale actuale îi distruge viața.”
Și cine poartă vina în această situație, șeful care l-a împins spre operație, medicul care l-a operat și apoi i-a multiplicat la nesfârșit chipul?
Matei Arvunescu: Din punctul meu de vedere, este vina lui, dar vina lui merge până la un punct. De acolo începând, apar și responsibilitățile celorlalți pentru această situație. Medicul care profită de opera lui și o tot reproduce la nesfârșit, și șeful lui care-l împinge spre asta, dar apoi renunță la el, deși el era inventatorul, când apare colegul lui, cu același chip frumos, dar care cere mai puțini bani. Și soția lui, până la urmă, care se presupune că îl iubise și înainte de transformare și care acum cade și ea în plasa noii imagini.
Crezi că teatrul îi poate salva pe adolescenți de această capcană a ”chipurilor false”, mă refer atât la imaginea propriu-zisă, cât și la suflet?
Matei Arvunescu: Da, prin acest tip de spectacole care îi pun față în față cu un posibil deznodământ al acțiunilor lor, pentru că adolescenții sunt foarte inteligenți, ei înțeleg că dacă procedează ca acel personaj nu vor avea neapărat destinul lui, dar faptul că acesta este un destin posibil, eu cred că îi face să-și regândească posibila alegere de a acționa la fel ca X, sau ca Y, ca Lette din „Urâtul” sau ca Bennet din „Punk Rock”, sau ca orice personaj din aceste două spectacole. Prin teatru, îi punem pe adolescenți față în față cu un posibil destin, îî ajutăm să facă o alegere și, astfel, cred că îi ajutăm.
Cum gândeai tu la 16 ani, 17 ani? Faci parte din „generația internetului”. Teatrul a fost prima alegere?
Matei Arvunescu: Da. Dar eu am crescut practic în teatru, n-am avut încotro, tatăl meu este actor, dar cred că, la fel ca mulți din generația mea, și din generațiile care au urmat după mine, n-am luat calculatoarele, internetul, rețelele sociale ca pe ceva nou, toate acestea făceau parte din viața noastră. Cred că noi nu eram la vârsta aceea atât de dependenți de ele și încercam să găsim noi moduri de a ne folosi de aceste device-uri în viața noastră de zi cu zi. Acum, da, cred că a devenit o problemă, dar așa cum ne-a spus un coleg care a venit la „Urâtul”, la ultima reprezentație și a stat sus, la balcon, ne-a felicitat și ne-a spus: „N-am văzut niciun telefon aprins tot spectacolul” și cred că asta spune multe despre ce impact poate să aibă un spectacol asupra tinerilor care sunt legați, oriunde îi vezi, sigur, ca și noi, de altfel, de telefonul mobil. Avem permanent telefonul în mână, ecranul pornit, vorbim două secunde cu cineva și apoi ne uităm să văd dacă ne-a scris cineva, am primit o notificare…
„Aceste momente create pentru a sălta un pic pulsul, mențin publicul dornic și atent să vadă ce va urma.”
Crezi că această dependență de telefoane mobile, de device-uri, îngreunează drumul către teatru, către „arta vie”?
Matei Arvunescu: Depinde. Spectacolul „Urâtul” cred că stă foarte bine în picioare, are oră și un sfert, nu le cere să fie atenți mai mult, dar în timpul acesta reușește să-i capteze de la început până la sfârșit. Chiar de curând vorbeam cu Mădălin Hâncu, regizorul spectacolului, și mi-am dat seama că este un spectacol care propune o convenție, la început sugerată, dar, după aceea, există o succesiune de scene rapide în care se schimbă practic și spațiul și personajele, în decurs de cinci minute sunt șase scene, astfel obligi spectatorul să accepte rapid convenția ca să poată să înțeleagă conflictul acestei povești. Apoi apar iarăși scene mai ample și cred că această construcție e foarte bine făcută. În „Punk Rock”, de exemplu, cântăm live între scenele semnificative și intense și mi se pare modul potrivit de a da și un refresh pentru că, astfel, îi lași timp spectatorului să decanteze momentul pe care tocmai l-a văzut, să înțeleagă ce s-a întâmplat. Aceste momente create pentru a sălta un pic pulsul, mențin publicul dornic și atent să vadă ce va urma. Și mi se pare o modalitate foarte bună de a transmite chiar dacă pentru cei tineri piesele muzicale pe care noi le cântăm aparțin altor generații, stilul, semnificația lor exprimă nevoia de eliberare și de libertate a personajelor, pe care și ei, desigur, o recunosc, pentru că este a lor, aparține vârstei lor.
„Teatrul nu înseamnă doar că înveți un text și ai grijă să nu te împiedici de decor. Și cum tehnologia se dezvoltă permanent și noi trebuie să ne recreăm permanent.”
A fost complicat să te pregătești pentru partea muzicală? În spectacol cânți la chitară și la tobe.
Matei Arvunescu: Eu cântam la chitară, dar nu știam să cânt la bas și la tobe. N-a fost greu, a fost o experiență benefică. Orice spectacol care te pune în situația de a învăța un skill nou, e binevenit. Așa cum este și în cazul spectacolului „Knockout”, colegii mei au luat lecții de box. Este minunat pentru actori să fie scoși din zona de comfort. Teatrul nu înseamnă doar că înveți un text și ai grijă să nu te împiedici de decor. Și cum tehnologia se dezvoltă permanent și noi trebuie să ne recreăm permanent.
„Am recondiționat dulăpioare, scaune, mese, console, comode, foarte multe…”
Cum se desfășoară viața ta în afara teatrului?
Matei Arvunescu: Am un hobby, poate este mai mult de atât…Împreună cu iubita mea, Alexandra Colci, actriță și ea, recondiționăm mobilă. Pasiunea aceasta a apărut în pandemie când ne-am dat seama că aveam timp, dar nu știam ce să facem cu el. Am realizat că pe împărtășim această pasiune, ea pe partea cu vopsitul, eu pe partea de șurubărit. Am recondiționat dulăpioare, scaune, mese, console, comode, foarte multe…Totul a început când ea a vrut să-și schimbe un dulap și l-a vopsit și mi-a plăcut foarte mult cum arăta și am zis să încercăm și altceva. Am găsit o comodă, era într-o stare bună, dar veche, am recondiționat-o, ne-a plăcut ce a ieșit și după asta am început să adunăm mobile, să le refacem. Astfel, am învățat foarte multe lucruri și, deși presupune destulă muncă, este o ocupație relaxantă. Este plăcut. În timp ce vopsesc sau meșteresc, mă destind. Uite, de exemplu după o repetiție mai grea, din punct de vedere fizic sau care presupune o intensitate emoțională mai mare, îmi place să mai dau o mână de vopsea pe biroul la care lucrez acum. Și mirosul de lemn e plăcut și liniștitor.
La final, ca o concluzie despre ce am vorbit, un sfat pentru adolescenții de azi…
Matei Arvunescu: Să nu cadă atât de mult în plasa societății care presupune anumite norme, anumite tipare, să încerce să-și găsească propriul lor filtru. Și să fie convinși că teatrul le poate spori acest filtru. Sau, din contră, pot, la fel de bine, să-și testeze filtrele prin care percep lumea prin cultură, prin artă, prin teatru.