ALINA MANOLE: „DE LA UN ANUMIT NUMĂR DE CICATRICI ÎNCOLO, CRED CĂ NE ÎNDRĂGOSTIM DOAR CU UN STROP DE TRISTEȚE!”
Ajungi la muzica Alinei Manole atunci când, de dincolo de cuvinte, viața ta are nevoie de o virgulă. O virgulă care să facă loc (și) altcuiva sau care să suporte plecarea, trădarea. O virgulă care binecuvintează un început. Muzica ei este perdeaua fluidă a camerelor de hotel sau draperia grea de dincolo de care răsare Luna Pătrată. Muzica ei exorcizează iubirile toxice și, joia, spovedește păcătoșii! Muzica ei poartă desuuri din dantelă și bijuterii de smarald. Merge desculță pe asfalt, ținând într-o mână o pereche de pantofi cu tocuri amețitoare, iar în cealaltă o cutie cu adevăruri. Dar, dincolo de valurile cu aromă de voluptate, muzica ei mai crede încă în iubire și în cuvântul „amândoi”. E cu minte și cuminte, câteodată. Dincolo de sentimente temporare, rămâne iubirea definitivă ca unic ideal! Iubirea e unica dependență a Alinei Manole, pe care am descoperit-o acasă, acolo unde cuvintele potrivite rămân singurul scut. Întotdeauna am crezut că-i mult roșu în casa ei și că miroase, discret, a fum de țigară. Alina ascunde o poezie întreagă în gestul ei de fumătoare! M-a lăsat să deschidem, împreună, Cutia Pandorei, din care au ieșit, rând pe rând, contururi de mare dragoste și proiecții aproape aievea, în timp ce, la pickup, un disc se învârtea continuu și doar motanul Dodo dormea liniștit.
- „Explică-mi și mie de ce fix în”… ziua asta, când începe martie – luna ta, când încep „dimineți cu soare și cafea”, ne-am întâlnit pentru noi și pentru ceilalți, pentru cei care ne vor citi…
E primăvară, cu soare afară. Uite ce frumos începe luna mea de naștere! 1 Martie e sărbătoarea pe care mi-o amintesc, cumva, ca fiind cea mai frumoasă, pentru că-mi plăcea să fac schimb de Mărțișoare, la școală. Era o atmosferă festivă, în acei ani în care nimic nu mai trebuia să fie festiv – anii comunismului. S-a „întâmplat” să am o fereastră deschisă spre soare și spre întâlnirea aceasta… Acum!
- …Ca un Mărțișor!
Ca un Mărțișor.
- Ești „Mărțișor” tot timpul anului… Lumea îți poartă muzica și starea ei… Piesele tale alunecă spre oameni, când ei nu-și mai găsesc cuvintele potrivite. Mai ales la început de primăvară, când se dezmorțesc iubirile!…
E și o piesă care spune așa… „Concomitent cu primăvara / Îmi urlă sângele-n vene”… Cred că, de acum înainte, până cel puțin prin noiembrie, nu avem altă șansă decât să ne supunem unor pulsiuni. Cred…
- Într-o noapte albă, ca multe altele pe care le „pierd” potrivind cuvinte și având muzica ta ca fundal sonor, ți-am scris că „tu cânți despre mine”, că e uluitor cum piesele tale vorbesc, tulburător de adevărat, despre multe dintre femeile lumii, de parcă le-ai cunoaște! Mi-ai răspuns că „unele femei au, cumva, același drum de asfalt”. Am văzut, de curând, povestea Vrăjitorului din Oz și, acolo, Dorothy cânta: „Cărare, cărare, bătută de soare / Cărare frumoasă, din piatră lucioasă / Du-ne tu în depărtări / Du-ne către alte zări”. Dar acolo e o altă dimensiune… Cum este drumul acesta de asfalt de care spui și cine l-o fi pietruit? Eu am venit cu inima „desculță” spre tine și mi-ai spus că pășim pe un drum de asfalt…
Drumul de asfalt e tot ceea ce ne ancorează de viață, în mod inevitabil, atunci când inima o ia razna. Sunt rare cazurile – și le prețuiesc – când iubirea e frumoasă și ține multă vreme. În rest, suntem oameni care iubim cât iubim, după care începem să… să iubim pe altcineva! Sau suntem prinși la mijloc… De drame, de nefericire, de despărțiri, de tot, ne salvează asfaltul. O să fiu un pic mai practică și mai puțin visătoare: în definitiv, după cele mai mari dezamăgiri, mai ales femeile – cred – se aruncă cu capul în muncă, în drumuri sau se urcă în mașină și fac călătorii… Sau se dau cu capul de pereți. Și peretele acela e tot parte din asfalt! Și bărbații fac la fel, de fapt. Nu cred în iubiri definitive și nici nu-i cred pe cei care spun tot timpul că viața e zen: „Suntem toți zen. Universul mi-a zâmbit – și astăzi, și mâine și poimâine”. Dacă alegi să gândești așa, e… perfect! Dar ai grijă ca, dincolo de realitatea pe care ți-o definești atunci când spui lucrul acesta, chiar să fie zen-ul în care crezi… Eu nu cred în seninătatea absolută și pe termen lung….
- Spuneai, acum ceva vreme, că ești convinsă de faptul că, la un moment dat, în iubire, cineva – sau amândoi – trădează.
Da.
- De la ce prag e trădare? Poate nu-i iubire acolo unde apare trădarea…
În orice relație, oricare dintre cei doi este predispus să meargă cu gândul, cu vorba sau cu fapta spre alte orizonturi. Pentru că nu suntem monogami. Ne ține alături, într-un „unic”, ori iubirea, ori rușinea.
- Ori rutina.
Ori… rușinea! Să-ți explic de ce: în rutină poți să mergi în continuare, dar poți să te duci cu gândul în altă parte. Când ți-e rușine, nu-ți vine să mai ai un flirt, în altă parte. De ce ți-e rușine?! Pentru că așa ai fost crescut, pentru că astea sunt normele, cutumele: „Să nu-ți înșeli bărbatul, deși știi că el te-a înșelat sau deși între voi nu mai merg lucrurile și ar trebui să puneți punct și, pe urmă, să o iei de la capăt”. Dar nu… Și apare gândul – „Ei, lasă, merge așa! Ce vor spune vecinii, ce va spune mama?!”. Nu cred că există relații în care oricare dintre ei să nu fi avut măcar vreo fantezie. Și acum s-o luăm așa, fără păcatul ăla „suprem” – pur și simplu, să te gândești… Să vezi un bărbat și să-ți placă. Să vezi o femeie și să-ți placă. Chiar dacă ai acasă pe cineva. Eu cred că oricum, fanteziile sunt sănătoase. Iar de-aici încolo…
Eveline PĂUNA