Analia Selis: Eu cânt de când îmi aduc aminte
În exoticismul epic al unui peisaj sud-american nu se poate reliefa o singură literă dacă nu e înveşmântată în sonoritatea pasională a unui tango. Apărut pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în Argentina – încă şi mai exact: la Buenos Aires –, acest gen muzical din lava murmurelor intime revărsată în graţioase mlădieri ritmice ale trupurilor, nu în îndelungat timp a zburat cu dansatorii deopotrivă galanţi şi boemi ai saloanelor fie elevate, fie de restaurante şi bordeluri la Londra şi Paris, iar nu foarte târziu la Bucureşti. În „Micul Paris” al dulcilor vremuri bizantino-romantice, tangoul, acest dans al vorbirii gestice de iubire, plăcere şi graţie, cu o îmbinare în sine a unor influenţe extinse din ţara maternă în Europa şi mai departe, până în Africa de Sud, se pare – poate că de aceea şi absoarbe în fanteziile lui amorezii de pretutindeni ai dansului – a fost total şi definitiv prins în plasa culturii muzicale şi coregrafice româneşti, pentru ca azi să reînflorească mai viu şi fermecător, după ce luase un anost repaus în plin avânt al muzicii latino, prin Analia Selis, ce-i aduce gustul şi parfumul catifelate chiar din sevele Argentinei!
Argentinianca Analia Selis, şi ea cântăreaţă latino la venirea şi stabilirea în România, sedusă iremediabil de cel ce-i va fi soţ, clujeanul violoncelist Răzvan Suma, în egală măsură româncă azi, a ridicat încă şi mai înalt tangoul, îngemănând pe cel argentinian cu cel românesc, iar prin aceasta, scenele de pretutindeni în ţară devenind un grandios salon imperial dominat de tangoul monarh bicefal naţional…!
Cu atât mai splendid e spectacolul muzical făurit de Analia Selis şi nu doar de ea singură, pentru că are în juru-i o senzaţională trupă de muzicieni cuceritori de bunăvoie ai publicului. Povestea vieţii ei, întrepătrunsă cu poetica unui destin auroral artistic, se descoase în fir lung şi frumos de mătase, mai jos:
Pornim, Analia, o discuţie pe făgaşul lungii călătorii a vieţii tale între două continente şi o singură afecţiune, nu pentru noi, pentru publicul patriei tale de azi, ce te iubeşte…! Cu atât mai mult ne obligă sinceritatea…! România şi Argentina, două poluri de planetă! Deosebirile dintre cultura, limba, istoria uneia şi celeilalte sunt pentru tine un perete ce desparte două lumi?
Pentru mine nu sunt un perete care ne desparte ci un drum lung, foarte lung, ce ne uneşte şi un colaj frumos, cam aşa văd viaţa mea. Tocmai deosebirile dintre cultura, limba… etc, şi ambiţia de a mă descurca şi a construi aici sunt motivele principale în care se pune baza cetăţeniei mele duble de azi: argentină şi română. Aceeaşi ambiţie am avut-o când am plecat în Boston unde am locuit şase ani, dar USA a fost de la bun început un drum de trecere, un loc unde nu mă regăseam – diferit de sentimentul pe care l-am avut în anul 2002, când am venit în România în vacanţă, pentru prima dată.
Te-ai simţit cândva străină în România – era inevitabil atunci când ai sosit prima oară în această ţară! Te simţi cumva, străină şi azi, la aşa distanţă de timp?
Da, sigur! M-am simţit străină de multe ori, este doar un adevăr. Uneori mai dureros, când o situaţie sau o persoană m-au făcut să mă simt străină…, este adevărul de atunci şi de azi: sunt străină, sunt argentiniancă sută la sută şi chiar dacă iubesc şi respect România, am cetăţenia română şi nu mă imaginez acum trăind în altă parte decât în România, sunt şi voi fi străină. Atenţie: este un adevăr foarte frumos! Nu aş schimba viaţa mea pentru nimic.
După contextul răspunsurilor de mai sus unde aşezi emoţional, azi, ţara ta de origine şi unde pe cea devenită port al destinului tău?
Sentimentul de iubire şi respect pentru ambele ţări este foarte clar şi prezent. Argentina este ceea ce eu sunt şi oriunde m-aş muta în lumea asta, Argentina este în mine. Acest lucru nu pot să îl simt pentru România deoarece realitatea este că eu nu m-am născut aici, nici nu am locuit aici în prima jumătate a vieţii mele. Dar simt România ca o nouă casă, o casă ce-mi oferă siguranţă, confort, fericire, iubire, o casă unde mă văd până când nu voi mai fi.
Tucuman, aceasta-i denumirea localităţii tale natale. Atât ştim despre ea, cei mai mulţi dintre noi. Adaugă tu câteva detalii definitorii dincolo de cunoaşterea noastră.
Tucuman este cel mai mic oraş din Argentina, dar este destul de mare, comparat cu un orăşel din România. Este în nordul Argentinei, la 1300 km de Buenos Aires. Este o localitate folclorică, foarte aproape de munţi, cu tradiţii culinare şi muzical folclorice argentiniene – atenţie, nu vorbesc de tangou, ci de folclor argentinian. Este un oraş foarte frumos şi dezvoltat. Aici s-a declarat independenţa Argentinei, în anul 1816.
Biografia esenţială a fiecăruia dintre noi este ordonată pe arhitectura naturală a ceea ce domină realizările certe. A ta este inseparabilă de cântec. Descri-o, aşadar, de la-ntâia înfiripare melodică ce previziona vocaţia ta, până la Conservatorul din Boston – aici ne oprim, sunt sigur că intuieşti de ce…!
Eu cânt de când îmi aduc aminte! Muzica a fost prezentă în vocea mea dintotdeauna. Nu vin dintr-o familie de muzicieni. Mama mea, văzând că îmi place muzica m-a încurajat să cânt în corul de copii, apoi să intru la conservator unde am studiat pianul. Am terminat Pedagogie muzicală pentru copii la Universitatea de Muzică din Tucuman. În paralel am făcut canto clasic. Mi-am dorit să studiez afară, aşa că, în 1997 (aveam 20 de ani) am plecat la Boston, unde am locuit până la 26 de ani, când m-am mutat definitiv în Bucureşti.
Suntem, aşadar, la Boston – anul te rog să ni-l spui tu. Aici l-ai cunoscut pe cel ce ţi-a „răpit” inima, violoncelistul Răzvan Suma. Dacă, tot vorbim cu astfel de metafore, l-ai „condamnat” vreodată pentru aceasta?!
Da, corect, m-a răpit cu totul, dar nu îl condamn, dimpotrivă…! Nu toată lumea are şansa să simtă o iubire atât de nebună şi de puternică.
În câţi timpi, câte agitaţii, cumpăniri, şovăieli, ai decis să-l urmezi pe Răzvan în ţara sa, cu o singură bază a viitorului tău pe un atât de îndepărtat şi enigmatic în ce te priveşte tărâm de lume: iubirea lui?
Pe Răzvan l-am cunoscut în al treilea an de facultate, la Boston. Mai aveam un an ca să termin. Din prima am ştiut că este un om de care pot să mă îndrăgostesc şi cu care pot să construiesc o viaţă – cred că acest sentiment a fost reciproc. Dar el avea iubită în România şi de aceea, drumul până când am fost împreună nu a fost uşor. Când am terminat facultatea am început să fim „oficial” împreună, dar el hotărâse să se întoarcă în România, iar eu mai aveam un an de muncă la Boston. Iniţial, la sfârşitul acelui an, aveam de gând să mă mut la Madrid, cu sora mea care plecase deja acolo. Într-o zi i-am spus lui Răzvan că dacă tot trebuie să o iau de la zero, la Bucureşti sau Madrid, mi-aş încerca şansele în România… El s-a bucurat imens. Ştiam că îşi dorea să se întâmple acest lucru dar era o responsabilitate mult prea mare pentru el să îmi spună să îl urmez în România. Aşa că i-am luat-o înainte. Mă gândeam că în cel mai rău caz, dacă nu merge sau nu ne înţelegem, îmi strîng lucrurile şi am unde să mă duc, dar simţeam că trebuie să încerc, pentru că un om cu care vrei să ai copii din iubire nu este uşor de găsit.
Din ceasul acesta al fermei hotărâri de a porni să explorezi o nouă ţară şi să clădeşti destinul unei familii ai trăit vreo clipă de dezamăgire până azi?
Nu…!
Ceremonialurile nupţiale unde le-ai oficiat, în România sau Argentina?!
În amândouă ţările. Ne-am căsătorit la Cluj, doar la Registrul Civil, imediat după ce am venit, în 2003, pentru că aveam viză de turist pentru cincisprezece zile. Aşa că a fost nevoie de o căsătorie rapidă. În 2004 am făcut nuntă în România şi în 2005 am făcut nuntă în Argentina.
Sub furcile caudine ale birocraţiei româneşti şi alte bizare şi cinice zăgazuri la culmea rezistenţei umane, cum a decurs obţinerea cetăţeniei româneşti?
Nu a fost uşor deloc. După cinci ani de rezident, căsătorită fiind cu un român poţi să depui actele pentru cetăţenie, dar mie mi-au trebuit doi ani să adun toate actele pe care statul le cerea atunci. După care a mai trecut jumătate de an până am dat examenul ce-a fost o întâmplare de care nu îmi place să îmi aduc aminte. Atunci, în ziua examenului de cetăţenie m-am simţit cu adevărat străină într-o ţară în care construisem mult şi făcusem mult dar care nu îmi acorda respectul adecvat. De aceea hotărâsem ca dacă nu trec examenul să nu îl mai repet… însă l-am trecut!
În miezul povestei tale de viaţă, ce a fost şi este o odisee în act, vorbeşte pe cât e posibil de dezvolta, despre programul tău artistic, până la zi, curgător, ca să ocolim succesiunile de întrebări şi în consecinţă fragmentări inutile…
Când am ajuns în România ştiam deja că nu voi mai cânta clasic. În ultimul an de facultate, la Boston, deja cântam muzică folclorică latino americană. Dar, când am ajuns în România am decis imediat două lucuri: să găsesc ceva de muncă şi să caut muzicieni pentru a alcătui o trupă de muzică latinoamericană. Am început să predau muzica în limba engleză la o grădiniţă privată şi să cânt cu o mică trupă de muzicieni buni. Directorul de atunci din Media Pro Musica auzise de mine şi a binevoit să vină la o repetiţie. Cam asta a fost tot! De atunci a urmat o nebunie frumoasă, trebuind să adaptez muzica mea ca să fie comercială şi să pot ajunge la publicul larg. Casa de producţie, Cerbul de Aur, primul album şi tot ce a urmat până am rămas însărcinată cu Noa a fost un drum fantastic ce a pus baza carierei mele de „cântăreţ”.
Frumoşii, săditori de iubire copii ai tăi sunt o fată şi un băiat, Noa şi Tiago. Au impus ei temporale întreruperi în evoluţiile tale pe scenă?
Nu a fost o impunere, a fost o pauză dorită şi binemeritată copiilor, mie şi familiei. Un lucru firesc ce a condus drumul meu acolo unde trebuia sa fie dus, la tango.
Noa este un nume familiar în Israel. Ce-a determinat alegerea lui pentru fiica ta?
De fapt, iniţial era „Ainoa” nume din ţara bască, dar Răzvan l-a prescurtat şi a venit cu propunerea „Noa”. Cu Tiago a fost o situaţie asemănătoare, initial era „Santiago” şi am scurtat şi numele lui.
Răzvan vine dintr-o familie de muzicieni, tu nu…! Copiii voştri s-au născut în ambianţa unui univers sonor splendid al grandioasei muzici în care ambii părinţi sunt profesionişti cu vastă popularitate. Ei au vocaţie muzicală, vă urmează, corespund certamente unei continuităţi artistice de familie?
Noi nu vrem nimic pentru ei decât să fie liberi şi să îşi urmeze drumul ales. Dar, evident, fiind înconjuraţi de muzică, de mici, am avut cerinţa de a învăţa să interpreteze la un instrument muzical. Noa este în clasa întâi, la Şcoala George Enescu, unde se pregăteşte la violoncel, iar acasă fac pian amândoi. Tiago va începe şcoala anul viitor. Vrea să fie înscris tot la Enescu şi să înveţe tot violoncelul, aşa că a început şi el, de curând, ore de pregătire la acest instrument. Noa, pe lângă muzică adoră baletul, este o mică balerină iubitoare de artă. Tiago, pe lângă muzică adoră fotbalul, ca un adevărat argentinian.
Putem construi o paralelă muzicală între Argentina şi România? În care dintre aceste patrii muzica e de anvergură artistică înaltă, cu filon mai nepreţuit şi aură universală mai strălucitoare?
România, fără nicio îndoială, are o şcoală muzicală clasică mult mai bună decât Argentina. Nivelul muzicii clasice, în general, este mai bun aici decât în Argentina. Argentina are aura tangoului şi folclorului latinoamerican.
Tango înseamnă Argentina şi Argentina înseamnă tango, totuşi. După o regulă a deducţiei putem include în această fracţie şi numele Analia Selis?
Nu neapărat… sau da?! Analia Selis înseamnă Argentina, dar Argentina înseamnă multe alte lucruri. Eu vin dintr-un oraş folcloric de la 1300 km de Buenos Aires, nu am ascultat, nu am cântat şi nu am crescut cu tango. Primind propunerea de a cânta tango mi s-a părut o provocare mult prea mare ca să zic nu (ador provocările) aşa că am început să îl studiez. Când am început oficial sa cânt tango am constatat că, în ciuda rădăcinilor mele folclorice, îmi este în sânge.
Sunt tangoul argentinian şi tangoul românesc doi pilaştri spirituali ce se deosebesc, deşi sprijină arcada aceluiaşi gen muzical, ori sunt unul şi acelaşi în formă, fond şi efect emoţional?
Modul de a se cânta tangoul aici este foarte diferit de cum se cântă în stil de tangou original. Este greu să se înţeleagă adevăratul mod de a cânta tango. Există un anume dramatism şi o anume asemănare între tangoul românesc şi cel argentinian, dar cele două stiluri de interpretare nu sunt identice. De aceea mie îmi place să cânt tangoul românesc aranjat în stil de tango argentinian.
În subtextul precedentei întrebări se poate vorbi despre un interschimb între tangoul argentinian şi tangoul românesc…, e nefundamentat a spune că aduci tangoul argentinian în România şi duci tangoul românesc în Argentina, iar pe amândouă le deplasezi împreună pe alte scene internaţionale?
Nu prea…! Afară duc doar tangoul argentinian. Tangoul românesc îl cânt de drag şi de respect pentru România. Îmi place să deosebesc textele tangoului românesc ce, din cauză că aranjamentele nu sunt certamente în stil de tango, se pierd. Îmi place să arăt publicului român cât de frumos este tangoul românesc.
Analia, publicul tău dintotdeauna şi cel pe care-l vei cuceri, în toată dinamica seducţiilor tale artistice, vrea să cunoască, după această răzbatere prin povestea copleşitoare a vieţii, proiectele apropiate şi cel la stadiu de testare a realităţii previzionate…!
Anul aceasta continui cu cvintetul ArgEnTango. Am început o colaborare cu un mare pianist şi aranjator de tango, cunoscut şi apreciat în lumea tangoului argentinian, Julian Caeiro, cu care pregătesc un nou „Tango Simfonic” pe care îl voi lansa în luna noiembrie. Am acceptat şi provocarea de a cânta câteva piese pe care le cânta Maria Tănase, pentru un festival în luna iulie. Vă invit să mă vizitaţi pe pagina artistică pe facebook şi pe analiaselis.com, unde puteţi să găsiţi detalii despre concerte şi evenimente.
Aurel V. ZGHERAN
Galeria foto: Analia Selis, viață de poveste, iubire de poveste…, familie frumoasă, cântec mirabil…! Artiștii Analia Selis și Răzvan Suma, drumul spre fericire și contopire în afinitatea afectivă a unei familii frumoase, cu minunații copii Noa și Tiago…!
Într-una din fotografii: autorul interviului, Aurel V. Zgheran, cu Analia Selis, București, Restaurantul Cez Marie, 2018. Sursa fotografiei reprezentând pe artistă împreună cu Noa și Tiago: Theophil Soltezs „un fantastic artist-fotograf care mi-a rămas în suflet de anul trecut, când am cântat pentru prima dată în Jimbolia. M-am bucurat mult să îl revăd și să colaborez cu el. Am profitat că îmi este prieten și l-am rugat să îmi facă o fotografie cu Noa și Tiago” (A. S.)