Andrei Lupu – între artă, tehnică și umanitate
Povestea lui Andrei Lupu este una care s-a scris în timp, cu răbdare, cu muncă și cu o loialitate rară față de locul care l-a format. A pășit în Sala Dalles la 18 ani, fără să știe că acel spațiu îi va deveni nu doar refugiu, ci destin. A crescut acolo, a învățat, a creat, a greșit, a reparat, a construit.
Astăzi, Andrei este unul dintre oamenii care țin Sala Dalles în echilibru, un pilon de bază, un profesionist pe care te poți sprijini, un om care cunoaște scena, luminile și emoția fiecărui spectacol ca pe propria respirație.
De la primele lui tablouri, până la rolul de regizor tehnic, de la timiditatea începuturilor până la siguranța omului care știe ce face și de ce, drumul lui Andrei vorbește despre transformare, despre bunătate și despre forța de a rămâne aproape de ceea ce iubești. Este un artist matur, un pasionat de gastronomie, un coleg devotat și un tată împlinit.
Acest interviu dezvăluie un om care a transformat vulnerabilitatea în putere și munca în destin, un om pentru care Sala Dalles nu este doar un loc de muncă, ci o parte din viață.
Cum îți amintești primele tale zile la Sala Dalles, când ai pășit acolo ca un tânăr de 18 ani?
Îmi amintesc un amestec de teamă și curiozitate. Eram un copil care venea dintr-o lume complicată și, brusc, intram într-un spațiu care mirosea a artă, a oameni mari, a posibilități. Sala Dalles a fost pentru mine ca o ușă deschisă spre un alt fel de viață. Nu știam atunci, dar locul acela avea să devină casa mea.
Ce a însemnat pentru tine realizarea primei expoziții cu cele 100 de tablouri în ulei?
A fost prima dată când m-am simțit văzut. Nu doar privit, ci înțeles. Fiecare tablou era o bucată din mine, din tăcerile mele, din felul în care încercam să-mi explic lumea. Să văd oamenii oprindu-se în fața lor a fost ca o confirmare că nu am trăit degeaba acei ani grei.
Cum ai descoperit pictura și ce rol a avut ea în anii tăi de început?
Pictura a fost refugiul meu. A apărut într-un moment în care nu aveam multe lucruri ale mele, dar aveam culorile. Era singurul loc în care puteam să spun tot ce nu puteam rosti. M-a ținut întreg, m-a ținut viu.
Ce te-a făcut să rămâi aproape de Sala Dalles și să te implici ca voluntar înainte de a deveni parte din echipă?
Oamenii. Căldura lor. Faptul că nu m-au privit niciodată de sus. M-au lăsat să ajut, să învăț, să greșesc, să cresc. Acolo am simțit pentru prima dată că aparțin unui loc. Și când simți asta, nu mai pleci.
Care au fost personalitățile sau artiștii alături de care ai lucrat și care ți-au influențat parcursul?
Am întâlnit oameni mari, dar mai ales oameni buni. Regizori care m-au învățat disciplina, artiști care m-au învățat sensibilitatea, tehnicieni care m-au învățat răbdarea. Fiecare întâlnire a fost o lecție. Nu pot să aleg un nume — toți au pus câte o cărămidă în omul care sunt azi.
Ce înseamnă pentru tine rolul de regizor tehnic al Sălii Dalles și ce responsabilități te definesc cel mai mult?
Pentru mine, regia tehnică nu e doar o meserie. E felul meu de a avea grijă de spectacol, de oameni, de emoția lor. Sunt responsabil de lumină, de sunet, de ritm, dar și de liniștea din culise. Sunt omul care face ca totul să funcționeze, fără să fie văzut. Și îmi place asta.
Continui să pictezi — ce te inspiră astăzi și cum s-a schimbat stilul tău în timp?
Astăzi mă inspiră oamenii. Privirile lor, poveștile lor, felul în care iubesc sau se pierd. Stilul meu s-a maturizat. Nu mai pictez ca să mă salvez, ci ca să înțeleg. Și, poate, ca să las ceva în urmă.
De unde a venit pasiunea pentru gastronomie și ce ai descoperit în școala de bucătari?
Gastronomia a venit ca o surpriză. Am descoperit că și acolo e artă, e disciplină, e emoție. În școala de bucătari am învățat că un preparat bun nu e doar tehnică, e și suflet. Și că bucuria de a hrăni pe cineva seamănă mult cu bucuria de a-l emoționa prin artă.
Cum reușești să îmbini viața profesională cu cea de familie și ce îți aduce cea mai mare bucurie acasă?
Familia mea este ancora mea. Soția mea și fetița mea sunt liniștea mea. Oricât de grea ar fi o zi, când ajung acasă și o văd pe ea alergând spre mine, totul se reașază. Îmbin totul cu sinceritate și cu recunoștință. Ei sunt motivul pentru care vreau să fiu un om mai bun.
Privind înapoi la drumul tău, ce crezi că te-a ajutat cel mai mult să transformi vulnerabilitatea în forță și în destin?
Cred că m-a ajutat faptul că nu am renunțat niciodată. Chiar și când nu aveam nimic, aveam dorința de a merge mai departe. Și oamenii care au apărut la momentul potrivit. Vulnerabilitatea mea a devenit forță în clipa în care am înțeles că nu trebuie să-mi fie rușine de ea. Ea m-a făcut om. Ea m-a adus aici.
Interviu de Claudia Motea