Arad, cu șerpi călcați de tramvaiele amețitoare

Plouă din norii de dincolo, curg dezlănțuiți, nu se mai opresc, ajung pe noi și ne umezesc trupurile dezgolite. Porumbei nebunatici și zgribuliți stau la taclale pe sârma unui balcon, clipind la fiecare picătură…

Aradul de azi e un oraș învăluit cu scutece colorate, sora mea  a născut dimineață un bebe drăgălaș ca primăvara, și doar scutecele lui pufoase îmi provoacă sinestezii colorate.

Stropit de râul Mureșului, parcă râul s-a mutat deasupra orașului.

Hoinăresc de zor, nu aiurea-n tramvai, ci chiar în tramvaiul numărul 6, dansatorul îngust ce mă duce, pe ritmuri arădene, legănat, ca un vapor pe apă, pe șerpii din metal, de la stația UTA până la capătul liniei, către Mănăstirea ”Sfântul Simeon Stâlpnicul”.

Complexul Muzeal te așteaptă-n sălile Științelor Naturii, într-un cadru ambiental acoperit de sunete, flora și fauna din rezervații naturale, precum balta Rovina de la Ineu ori păsări împăiate, își țin vie amintirea lor aici, Istoriei, cu descrieri impresionante, prin obiecte unice, mărturii ale trecutului.

Galeriile reconstruite de peșteri te fac să te simți ca-ntr-un mic labirint, te poți opri o clipă, închide ochii și te vei transpune, imaginar, în Peștera cu apă de la moară.

Sala Filarmonicii a răgușit de când strigă cu o simfonie de dor, în plină pandemie, după împătimiții ce ascultau acordurile violoncelului,  naiului,  familiei de instrumente muzicale.

Palatul Administrativ, prin arhitectura neorenascentistă, electrizează ziua, dar și noaptea, coada oricărui ochi, nici nu trebuie să faci vreun efort în a-l observa, îl zărești negreșit, e ca o mireasă ce-și învârte rochia în jurul tramvaielor ce dansează-n hore.

Cu clanțele de la intrare ce seamănă cu niște mâini stând pe o cruce, Biserica Roșie face ca Piața Luther să iasă din anonimat, transformând-o într-o regină de bulevard.

Biserica  Sfântul Anton de la Padova impresionează prin stilul baroc, prin coloanele atât de cuminți, dar totodată sigure pe ele și cu o forță convingătoare, gata să răspundă chiar și ecourilor celor mai îndepărtate.

La Turnul de Apă l-am întâlnit pe domnul Truță Horia, istoric, profesor de biologie, cu care am facut un tur la cele trei etaje prin încăperile ce evidențiau arta, apa, pompierii, iar mai apoi am înaintat, urcând către rezervorul ce putea inghiți 400 de tone de apă pentru alimentarea orașului Arad.

M-am așezat pe unul dintre scaune, fiind singurul vizitator în sală și i-am ascultat pomenirea istoriei locului în cuvinte bine sudate cu argumente, dar și brodate cu un jovial aparte, pe alocuri.

De la detalii despre cum a  fost construit Turnul, arta statică, cărți bisericești, păpuși aradence, echipamente de pompieri, până la cum spălau femeile, în trecut, rufele cu cenușă, a fost ca un extemporal la orele de la școală, unde dascălul a dăruit o mică parte din viața lui elevului. De la ultimul etaj, dând roată de jur-împrejur, poți admira panorama orașului Arad, cu străzile, monumentele istorice și locurile ascunse ochiului de jos.

Catedrala Ortodoxă, căreia-i zărisem cupolele pe când mă aflam sus, în Turnul de Apă, am găsit-o cufundată în rugăciunile creștinilor ce-i trec pragul, acum mai rar, doar luminile intră prin coloritul vitraliilor și comunică sfințenia locului, la apariția primelor raze de soare.

Oriunde privesc văd frumosul, încerc să-mi imaginez că toate locurile sunt ocupate și regăsesc zâmbetele și mulțumirea celor ce veneau la slujbe. Luându-mi ”la revedere”, privesc din urmă o femeie cum încuie ușa cu niște chei imense, de culoarea pământului.

Traversez strada și pe partea dreaptă dau de  Casa cu lacăt  de pe strada Tribunul Dobra, clădire ce a fost construită de comerciantul vienez Iosif Winkler, în anul 1815.

La o primă privire nu este ceva spectaculos, însă povestea din spatele locului spune că un trunchi de copac era înconjurat de o bară metalică închisă cu un lacăt. Acel lacăt, dacă era deschis de cineva, proprietarul promitea că va oferi casa, dar ce să vezi, de fapt?

Nu există o gaură pentru a introduce cheia ce ar trebui să deschidă lacătul. Îmi pare ca un secret ce nu se va divulga niciodată, nu va ieși la iveală, e un tărâm închis, e o Bocca della Verità, cu strigătul înăuntru.

De pe de la numărul 88 al străzii Dunării, descopăr turlele înălțate în anul 1760, prin bunăvoința episcopului Sinesie ce a donat 98.000 florini de aur. Fostă închisoare de femei, iar mai apoi lăcaș de maici, Mănăstirea Gai, cum i se mai spune, este un monument istoric ce te cheamă prin vibrația constucției, în stil baroc, prin arta picturală ori colorit.

Brazii verzi, iarba proaspătă, mirosul florilor, galbenul păpădiilor trăiesc într-o comuniune perfectă cu cântecul vrăbiuțelor din curtea mănăstirii. Am găsit înăuntru calmul la care visezi în lumea de azi, acea odihnă mentală, ce nu mai există în nebunia dezlănțuită și stoarsă-n zeci de mii de rotații.

În bisericuța neagră din lemn, liniștea e întreruptă numai de suflarea ta, aici e locul în care te pleci, și nu pentru că înălțimea cămăruței sfinte este prea scundă, ci pentru că podeaua cheamă genunchii prin electrizare, e ca un magnet de lemn cu om, da , știu, nu ai mai auzit de așa ceva, dar există, dacă tu  contempli tot ce e în jur.

Las ferestruica albastră în urma mea, felinarele stinse și norii somnoroși ce și-au găsit culcușul deasupra mănăstirii.

(…) Ai scuturat cireșii, curg petale de flori albe pe streșini și olane, pisicile mustăcesc printre flori, iar eu mă întreb de ce oare am ajuns în această gară, unde  ploaia caldă îmi dă fiori. Umbrela mea e palma ta, o simt tencuită adânc în inima mea, Arad!

Aurora Grigore

Masterat, Jurnalism Hyperion

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.