Ultimele zile ale Aurorei sau firescul inimii
Ca să o evoc pe Aurora Cornu nu e ușor. Sunt poate alții care au cunoscut-o mult mai bine ca mine și care mai sunt și astăzi printre noi.
Cele câteva întâlniri cu Aurora au creionat însă o personalitate luminoasă, puternică care emana iubire. Ca toți cei din generația mea, știam prea bine cine a fost Marin Preda, cunoșteam Moromeții pe care îi avusesem la bacalaureat, niciodată nu am putut să uit masa mică și rotundă a lui Moromete…
Cunoscându-o, m-am bucurat că am putut să trec dincolo de clișeele de genul: persoana care l-a convins pe Marin Preda să publice Moromeții, marea dragoste a lui Marin sau actrița distribuită de celebrul Eric Rhomer, deși poate că toate acestea făceau parte din ființa ei, și să cunosc omul Aurora Cornu.
Dureroasă conștiința frumuseții trecute, dorul de a putea colinda pe străzile Parisului așa cum făcuse cândva. O credință profundă și un je vous aime care parcă venea firesc din străfundurile ființei ei. O noblețe în comportament, amestecată în același timp cu o dezarmantă franchețe.
La prima întâlnire ne-a întâmpinat la ușă așa cum se cuvine gazdei, cu un surâs. Prietena mea m-a prezentat Aurorei Cornu. Mi-a strâns mâna și m-a privit. Îi adusesem un cadou. S-a bucurat, deși sunt convinsă că avea lucruri mult mai bune și mai frumoase.
A evocat pe scurt câteva amintiri ale anilor de tinerețe, a vorbit de Marin Preda, de ceea ce a impresionat-o la el, de modul în care cunoscutul romancier a căzut pradă frumuseții răpitoare a fetișcanei de 20 de ani care era pe atunci, ingenuă și dezinvoltă, care nici măcar nu știa că e frumoasă înainte să îl cunoască pe Marin.
A amintit de scrisorile de dragoste pe care le-a schimbat cu cel despre care spusese că îl va iubi mereu, viu, mort, până la moarte, dar și de amintiri mai puțin plăcute: de tatăl ei care fusese urmărit de securitate și chiar sfârșise în închisoare, de fratele mamei ei care se descurcase mai bine, reușind să se strecoare printre încercările vieții, înșelând vigilența sistemului.
O lume apusă demult, căzută pradă unui sistem de care ea scăpase poate și prin evadarea la început în căsătoria cu Marin. Râdea, a vorbit și despre relațiile dintre bărbați și femei și cred că ea a fost întotdeauna sinceră în relații…făcea să pară viața atât de simplă, deși a ei fusese una complexă.
Până la Marin nu știuse că era frumoasă, era de o naturalețe dezarmantă și totul părea atât de firesc. Voia să cunoască mai multe despre mine așa încât am povestit de trecut, de familii, am încercat să recompunem o lume, să readucem la viață personaje demult plecate dintre noi. Știa că va urma… Se va duce la ei, cei pe care îi descria atât de viu de parcă ar fi fost cu noi în cameră.
A vorbit și despre modul în care s-a întâlnit cu Jacques Chirac odată cu eliberarea din captivitate a celui de-al doilea soț, Aurel Cornea, luat ostatic în Liban și a indicat o poză în care apăreau alături de Chirac. Nu eram singure, mai era o prietenă bună și apoi a mai venit o cunoștință de-a Aurorei, un muzeolog de la Quai Branly.
S-a amestecat cu vioiciune în discuția mea cu aceștia despre tablouri, despre impresioniști, despre pointilism… Își amintea totul perfect, ba chiar ne corecta uneori.
Aurora iubea frumosul sub toate aspectele lui. Venea din alte vremuri, din alt sistem și totuși se adaptase parcă firesc timpurilor noastre. Uneori părea să le înțeleagă mai bine decât noi, lucrurile care pe noi ne revoltau, ea le privea cu calmul și înțelepciunea vârstei, făcându-le să nu mai pară atât de zdrobitoare.
Ne întreba pe noi cum mai arată afară, libertatea pe care atâta o iubise, încât își sacrificase marea iubire și trăgea cu lăcomie în piept, aerul care intra pe fereastra camerei.
Nu mai ieșise de luni de zile, se deplasa numai prin casă, cu toate acestea Aurora era liberă, era senină…nu era turmentată de problemele care ne chinuiau pe noi, cei care veneam de afară pentru a pătrunde în universul ei.
M-a întrebat de mănăstirea pe care a ctitorit-o, mănăstirea Cornu, voia să știe ce cred oamenii despre mănăstirea pentru care își vânduse apartamentul din New York. I-am spus că avea un renume bun. Și cei de acolo se interesau de ea.
Mai aștepta oare ceva de la viață? Și dacă da, ce? Mi-am amintit de versurile ei: Aștept, iubite, flacăra albastră/Ciudata flacără care nu moare.
Mă uitam la volumele ei de poezii de pe care mă privea chipul ei luminos și senin din tinerețe, tinerețe, tinerețe, vorba Aurorei… vremi demult trecute. Avea însă în continuare o sinceritate și o noblețe întipărite pe chip cu care își purta demn povara anilor. În sufletul ei rămăsese aceeași fetișcană de care se îndrăgostise marele romancier.
Nu am simțit aroganța, indiferența care îi însoțesc uneori pe oamenii mari, ci o inimă larg deschisă, o inimă care se lărgise poate în cuptorul suferinței.
Odată ce treceai pragul casei, treceai și pragul inimii Aurorei și pătrundeai în dragostea ei, te transformai în je-ul pe care îl iubea, iubirea ei te transforma într-o persoană demnă de iubit.
Aurora nu s-a temut de COVID, nu s-a temut de noi cei care veneam la ea, singura de care se temea era singurătatea… Aurora nu voia însă să fure viața cuiva și deși i-ar fi plăcut uneori să stăm mai mult, să nu rămână singură, când îi spuneai că ai treabă te încuraja să pleci. La plecare îți mulțumea zâmbind pentru cele câteva ore pe care considera că ți le răpise din viață.
Știam că într-o zi va pleca și ne va lăsa mai goi, mai reci și mai săraci de iubire… Aș fi vrut să absorb mai mult din ceea ce putea să îmi dăruiască… mi-a rămas întipărit acest fapt că fiecare trăire are timpul său… și trebuie trăită atunci, la timpul său și acel je vous aime.
Sfințenia cu care a ascultat ceea ce îi citeam, uitând de propriile dureri, un interviu pe care îl dădusem la solicitarea unei prietene și care transcris arăta cam rău…
Făcea unele remarci, mă ruga să revin asupra anumitor pasaje. Lung și plicticos, dar Aurora nu s-a plâns. Ea stătea pe o parte a patului și eu pe cealaltă… împărțeam aceeași barcă. Chiar dacă trupul părea să se descompună încetul cu încetul, mintea era vie.
Atunci am înțeles prima dată că avea o credință profundă: a vorbit de Dumnezeu și de modul în care Îl vedea ea, Dumnezeu care are grijă de toți. Aș fi vrut să îi iau un interviu, să nu plece fără să lase mai multe în urmă, să îi răpesc mai multe informații, să îi răpesc înțelepciunea, dar starea ei deja se degradase și uneori obosea repede și m-am temut că nu va face față.
Penultima dată a ținut să mâncăm împreună și am mâncat pentru că altfel nu ar fi mâncat… mi-a spus cu o grimasă că mâncarea nu are niciun gust, delicat, cu atenție să nu cumva să o supere pe doamna care o îngrijea.
Profita de faptul că între noi puteam șușoti în românește și doamna nu putea să ne înțeleagă. M-a trimis după sare, m-am strecurat și am pus un pic de sare pentru gust.
Un zâmbet complice i-a răsărit pe chip. Ne dădeam coate și ne forțam să mâncăm, în timp ce doamna care pregătise masa ne privea zâmbind mulțumită. Aurora mă întreba dacă mi se pare și mie la fel de fără gust ca și ei. Cu un zâmbet complice am mai adăugat câteva firicele de sare…
Ultima întâlnire a avut loc pe 24 februarie, am mers de dimineață devreme, am însoțit un preot care să o spovedească și să o împărtășească ca să plece dintre noi creștinește.
Deși am trezit-o ne-a zâmbit cu atâta blândețe și o bucurie ca cea a unui copil. Am lăsat-o să povestească liniștită cu preotul. După ce s-a închis ușa în urma mea, am rămas câteva momente singură cu impresionanta bibliotecă.
Câteva volume proprii, cărți despre Marin, corespondența cu Marin, câteva cărți clasice ale literaturii franceze și mondiale. M-am oprit asupra unei cărți în engleză despre Graal.
Oare îl căutase și ea? Dar oare nu căutăm de fapt asta cu toții? Când s-a terminat m-au chemat înăuntru, am așezat în grabă cu stângăcie, cărțile înapoi. Aurora era împăcată, veselă, nu știa cum să mulțumească… Voia să își împartă cu mine tartinele și cafeaua. Nu suporta ca ea să mănânce și eu să o privesc mâncând. Chipul ei era chipul senin al unui om fără regrete. Bucuria pe care o simțea Aurora s-a revărsat și în inima mea care trecea atunci printr-o grea încercare.
Dacă ar fi să fac un scurt portret aș spune atât: delicatețe, franchețe, dragoste, firescul inimii. Imaginea pe care o voi păstra va fi a cea a surâsului care i-a împodobit chipul într-o dimineață cu soare ale cărui raze au străpuns bezna nopții pariziene, dar și bezna în care trăim de mai bine de un an, pătrunzând pe fereastra apartamentului din 5 rue Jay-Cognac direct în inima Aurorei.
Soarele i-a încălzit inima și în dimineața aceea nu ne-a primit în ea, doar pe noi cei care i-am trecut pragul și pe care ne-a întâmpinat surâsul, ci în ea a pătruns Hristos, pe care L-a iubit.
Ne-am despărțit tot cu un surâs. Al ei de mulțumire pentru că i L-am adus pe Hristos. Al meu de recunoștință pentru că am avut privilegiul să privesc câteva clipe pe fereastra din sufletul ei.
Am avut convingerea că Aurora primise ciudata flacără albastră, flacăra care nu moare, care a purtat-o în veșnicie.
Nu aș spune că Aurora a plecat dintre noi răpusă de COVID-19, aș spune că Aurora a biruit, a biruit durerea, a biruit încercările pe care viața i le-a pus dinainte, a biruit întunericul în care trăim, dragostea a biruit… S-a dus la Marin. Așa a plecat dintre noi Aurora Cornu.
Raluca Prelipceanu, Paris
(articol publicat inițial în revista Convorbiri Literare)