Ars opinium
Indiferent dacă ne place sau nu să recunoaştem, televiziunea, radioul şi internetul ne influenţează modul în care gândim şi sunt singurele modalităţi prin care aflăm ce se întâmplă în jurul lumii.
Jurnalismul este o armă puternică ce trebuie folosită cu grijă şi de care trebuie să te protejezi dacă nu o stăpâneşti cu adevărat. Totodată este şi un drog, deoarece poate crea dependenţă. Este un câmp minat, deoarece se poate spune tot, iar oamenii nu sunt pregătiţi pentru schimbări bruşte. Se panichează uşor fiindcă le place să trăiască într-o lume guvernată de legi, care le oferă aparenta senzaţie de siguranţă. Este dificil a spune cum ar trebui schimbat jurnalismul, deoarece ne putem găsi în viciosul cerc al cenzurii informaţiei importante, atunci când de fapt încercăm să impunem o limită a decenţei. Putem vorbi aşadar despre nevoia aproape vitală de-a avea un jurnalism de calitate.
Cum văd eu presa românească? Ca pe un dans morbid al propriei sale decadenţe. Saturată de „opinie” şi cu o carenţă cronică de informaţi, putem spune că presa românească a sacrificat calitatea pe altarul perfid al „ratingului”. Azi găsim, în esenţă, ruzultatele propriilor noastre pasiuni şi preferinţe, căci curiozitatea umană nu a fost nicicând atât de bine satisfăcută prin tot acest influx de „senzaţional” şi „şocant”. Aproape că simţi în jur cum creşte nivelul hormonilor de plăcere atunci când se consumă avid „informaţia” despre vedete.
Grotesc, aş spune. Dar eu încă am speranţa unei schimbări. Sunt o idealistă care cere un drept moral: decenţă.
Detaşându-ne putin am putea compara presa românească, cel mai probabil, cu „Comedia umană”, în care grotescul şi ridicolul s-au încoronat regi peste ţinutul preamărit al bârfei şi al superficialului.
Presa românească este săracă, coruptibilă şi uşor de vândut, căci „somnul raţiunii naşte monştri”. Această decadenţă fatală este dedublată de lipsa de profesionalism, dar şi de servilismul tipic mioritic.
Este sufocant de-a dreptul machiavelismul clasicului dicton latin „scopul scuză mijloacele”, dar aplicabil acum, în zilele noastre, poate mai mult ca oricând.
Jurnalismul românesc şi-a pierdut solidaritatea profesională, bunele moravuri, manierele şi mai ales, a picat cu succes examenul calităţii.
Azi îi rămâne doar să-şi cânte absurdul în care se complace în acest „dans al nebunilor”, să devină umilă precum caţavencii care îi mulţumesc cititorului „că dă de mâncare copiilor de caţaveică” sau are posibilitatea să iasă din această putrefacţie şi să devină ceea ce a fost cândva: un servitor al dreptăţii.
Cândva, într-o galaxie nu tocmai îndepărtată, jurnalismul se făcea la rang de excelenţă şi de datorie civică, fiindcă presa era de fapt avocatul opiniei publice. Ea nu dormea niciodată, fiindcă era prea ocupată să facă anchete şi să schimbe. Să pedepsească.
Cu sarcasmul născut din tragicul „a murit presa, trăiască presa” aştept ca până şi ultimii mohicani să cadă, iar „după noi potopul”. Sau cine ştie, poate o să fie precum potopul lui Noe, purificator.
Latinii spun că fiecare din noi este făuritorul propriul destin. Şi cred că presa ar putea să fie chiar motivul mitologic al oglindirii. Aşadar depinde de fiecare dintre noi cum se va reflecta imaginea societăţii actuale.
Pe mine lăsaţi-mă să aştept începerea spectacolului, mi-am luat bilet la „trezirea raţiunii”.
Ana Maria IWADA