CULTURĂMUZICĂ

Arta ca destin și vocație: dialog cu tenorul și jurnalistul cultural Paul Celmare

Pur și simplu, există oameni frumoși, care emană o stare de bine, elevație și împlinire, care îmbogățesc pe cei din jur cu talentul și energia pe care o poartă în ei, care cresc în lume ca niște arbori și te fac să auzi „mândra glăsuire a pădurii de argint”.

Tenorul Paul Celmare se încadrează în acest tablou și, cu rafinata eleganță a interpreților de muzică clasică, a acceptat să ne vorbească despre rădăcini și despre drumul parcurs pe scenele lirice din România și din lume.

Primul lucru pe care îl remarci când îl auzi cântând este sensibilitatea. Vocea învăluie, deschide drumul și povestea.

Interpretarea, în mod particular în cazul repertoriului românesc – ascultați-l cântând Ana Lugojana – îți rămâne în suflet ca un surâs, ca o fascinantă privelişte de codri de aramă, cu promisiunea zumzetului de arbori, păsări și ierburi, care te îmbracă într-o stare de bine.

Paul Celmare are acest dar unic de a-și transpune publicul în tablouri, în peisaje, în culturile repertoriului pe care îl abordează.

O face cu o anume cuminţenie, căutând esența rădăcinilor, dar și cu demnitate tăcută, distinsă, căci sincretismul artelor pe scena lirică cere nu doar tehnică și pasiune, ci și un fond sufletesc puternic.

Are un simț al umorului așezat și are conștiința respectului față de muzica pe care o interpretează, pe care o vede ca pe un dar care trebuie prețuit și lăsat mai departe, o conexiune profundă cu ceva ce face parte din noi încă de la începuturi.

Într-un dialog deschis despre rădăcini, sacrificiu, vocație și rolul presei culturale, tenorul Paul Celmare ne deschide porțile universului său artistic.

Un parcurs fascinant, de la simplitatea pământului natal la marile scene lirice și la microfonul jurnalismului de calitate.

Rădăcinile și trezirea vocației

Silvana Cojocărașu: Stimate domnule Paul Celmare, salut tenorul, actorul și interpretul. Un artist liric este, prin definiție, o personalitate complexă, se întâmplă acolo, pe scena unei opere, un sincretism al artelor care înseamnă, dincolo de tehnică și o mare pasiune, un talent special și o muncă imensă. Nu este mai puțin adevărat că pentru o asemenea pasiune specială trebuie un fond puternic. De când pasiunea pentru muzică, este talent nativ sau moștenire de familie? Ne puteți spune câteva lucruri despre universul dumneavoastră, despre rădăcini?

Paul Celmare: M-am născut la sat, într-o familie mare de oameni gospodari și muncitori, fără o cultură muzicală formală.

Pasiunea mea este un talent nativ pur, o chemare interioară pe care părinții au susținut-o cu dragoste, deși universul lor era legat de agricultură și antreprenoriat rural.

Rădăcinile mele vin din simplitatea și forța pământului românesc, oferindu-mi un fond emoțional puternic, esențial pentru dramatismul din operă.

Cred că am moștenit-o pe mama în privința vocii, ea are și un bun auz muzical.

Mereu voiam să-mi perfecționez darul dat de Dumnezeu, deși după gimnaziul din sat am urmat un liceu tehnologic la Iași.

Iată, acolo am fost sfătuit de o profesoară să mă înscriu la Școala Populară de Artă. Atunci s-a pus baza carierei mele muzicale.

Mi-am descoperit dragostea și abilitățile de a cânta… operă, puțin mai târziu.

S.C.: Aveți o primă amintire din copilărie, legată de muzică și de interpretarea lirică, de canto clasic?

P.C.: Prima amintire puternică este legată de serbările școlare și momentele în care cântam oriunde apucam, inclusiv la evenimentele din comunitate. Deși inițial interpretam muzică populară, acele momente au pus bazele conexiunii mele cu publicul.

Descoperirea ulterioară a tehnicii de canto clasic a fost revelația care mi-a transformat instinctul vocal în profesie. În jurul vârstei de 16 ani am decis să devin cântăreț de operă, mai ales după ce mai multe persoane, cunoscătoare ale acestui gen, mi-au spus că vocea mea are calitățile necesare.

Parcursul profesional și realitatea scenei românești

S.C.: Vorbiți-ne puțin despre parcursul dumneavoastră profesional și despre cum vedeți evoluția literaturii lirice în țara noastră, la acest moment. Sunt premiile importante? Se poate trăi din muzică în România?

P.C.: Am absolvit Universitatea „Dunărea de Jos” – Facultatea de Arte din Galați, specializarea Interpretare Muzicală – Canto și cursuri de master la Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice a Universității de Arte „George Enescu” din Iași, specializarea Interpretare Muzicală.

Am avut parte de profesori foarte buni, care m-au ghidat, cu blândețe și măiestrie, pe acest drum frumos.

Mentorul meu de suflet, chiar dacă nu este profesor de canto, rămâne marea pianistă Valentina Popovciuc, care a avut încredere în mine, a știut să mă încurajeze, dându-mi forță, încăpățânare și tărie să trec peste toate provocările și obstacolele în formarea mea ca artist.

De asemenea, maestra mea de canto care mi-a cizelat vocea este renumita soprană Cristiana Popescu.

Munca și calitățile vocale mi-au fost recunoscute la diverse concursuri, astfel, am reușit să obțin premii importante. Aceste premii mi-au oferit încredere în mine și confirmarea că sunt pe drumul cel bun.

Totodată, aceste premii m-au responsabilizat să fiu demn de ele Am obținut locul 3 la Concursul Internațional „Maria Cebotari” la Chișinău, în 2025; locul 1 la Concursul Internațional „Alexei Stârcea”, în 2023 și locul 3 la Concursul Internațional „Maria Cebotari” de la Chișinău, în 2023.

Am avut marea satisfacție de a primi Premiul Special U.C.I.M.R. pentru „Cea mai bună interpretare a unei arii românești” la Concursul Opera Start la Bușteni, în 2017. Am colaborat, de asemenea, cu mai multe instituții: Opera Națională Română din București, Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galați, Filarmonica de Stat „Moldova” din Iași, Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Moldova, Orchestra Națională Simfonică a Companiei „Teleradio-Moldova” din Moldova, Filarmonica de Stat „George Enescu” din Botoșani.

Literatura lirică românească, pe de altă parte, are un parcurs bun, însă necesită o mai mare deschidere către producțiile moderne și atragerea publicului tânăr.

Și da, se poate trăi din muzică în România, dar implică eforturi colosale, turnee constante și o diversificare a activității, dincolo de contractele fixe.

Pentru un artist liric, studiul, pregătirea înseamnă o disciplină aparte și o coordonare neîntreruptă între arte: voce, memorie, actorie, mișcare scenică, prezență fizică, empatie cu orchestra.

Publicul cunoscător este foarte sensibil și atent la detalii. În fața lui, trebuie să fii tu, să ajungi la el astfel încât să te păstreze în memoria afectivă.

S.C.: Există mai multe componente într-un repertoriu clasic. Ariile celebre, multe scrise cu secole în urmă, surprind nu numai ceea ce rămâne etern în expresia umană muzicală, dar apropie de universalitate. Sunt arii pe care le recunoști oriunde pe acest pământ, sunt înălțătoare. Ce repertoriu abordați, aveți și muzică românească între subiectele studiate?

P.C.:  Am vrut să ating, în repertoriu, partituri de referință, am studiat intens și continui să mă perfecționez în arii de Giuseppe Verdi – Aida, Nabucco, La Traviata, Rigoletto, de Giacomo Puccini – Tosca, La Bohème, Georges Bizet – Carmen, Pietro Mascagni – Cavalleria Rusticana, Gaetano Donizetti – Lucia di Lammermoor.

Sunt arii complexe, nu-ți ajunge o viață pentru aceste repertorii bogate și complexe în același timp, în care foarte importantă este amprenta personală.

Aceasta este marea moștenire, dar și marea povară lăsată de acești mari creatori de operă: te lasă să îți pui propria amprentă. Să fii o voce. Să fii tu și, în același timp, să fii un personaj universal.

Acest lucru l-am învățat studiindu-i și pe Wolfgang Amadeus Mozart, în Don Giovanni, pe Ludwig van Beethoven în Simfonia nr. 9, dar și într-o altă piesă apropiată sufletului meu: Requiem-ul lui Verdi.

Și mai este un lucru pe care vreau să vi-l spun: fiecare operă are originea ei interioară, nu este o formă repetabilă. Opera este o artă totală, care se combină într-un sincretism miraculos.

Ne-a fost „lăsată” de mari creatori de muzică și va urma și după noi, cei de azi, pentru ca alți artiști, mai buni și mai frumoși decât noi, să intre la rândul lor în ea și să o ducă mai departe. Este un reper peste timp, un act de noblețe care obligă, în sensul cel mai total al cuvântului. Este un destin și o vocație.

Muzica românească ocupă un loc cu totul special, de cinste, în studiile mele. Pentru rolul Rică Venturiano din opera „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu am fost premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România pentru interpretarea unei arii românești.

Filosofia scenei: emoție, jurnalism și educație

S.C.: Este muzica o formă de eliberare emoțională a sufletului? Este muzica un personaj în sine?

P.C.: Muzica este, fără îndoială, cea mai pură formă de eliberare a sufletului. Pe scenă, tensiunile, bucuriile și dramele umane acumulate se descarcă prin vibrația sunetului. Ea transcende raționalul și devine un canal direct de comunicare spirituală între interpret și spectator.

În muzică trebuie să intri: este ca un laborator în care te realiniezi cu ritmul natural al planetei, iar oboseala, gândurile aglomerate și tensiunea se dizolvă. Acest act simplu, dar puternic, de a fi prezent în muzică și în actul artistic ne reamintește că, de fapt, nu am fost niciodată despărțiți de frumosul care compune lumea. Și vă pot spune că nu este o coincidență că, după interpretarea unei arii dintr-o operă, mă simt mai ușor, mai luminos, mai conectat cu viața.

În arta muzicii, nu există trecut sau viitor, există prezentul pur, un mic act de mindfulness, momentul de „a fi”.

S.C.: Când și cum s-a produs trecerea la jurnalism?

P.C.: Tranziția mea spre jurnalism s-a produs într-un mod firesc, fiind ghidată de o dorință profundă de a promova cultura și valorile autentice.

Această chemare m-a condus către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în cadrul Presei Culturale și către coordonarea Cenaclului „Lira Prutului” din Iași, spații în care textul și spiritul creator se întâlnesc.

În acest context, muzica încetează să fie un simplu decor; ea devine un personaj activ, în sine. În activitatea mea jurnalistică, muzica nu reprezintă doar un subiect de discuție, ci funcționează ca un veritabil filtru critic și estetic prin care analizez și interpretez întreaga realitate culturală.

S.C.: Considerați necesar studiul muzicii în școli?

P.C.: Consider că studiul muzicii în școli este absolut obligatoriu. Muzica dezvoltă emisfera cerebrală dreaptă, cultivă sensibilitatea, disciplina și inteligența emoțională. O societate lipsită de educație muzicală riscă să își piardă reperele estetice și spirituale.

Muzica „a văzut” cum omenirea a trecut de la Epoca Bronzului la era atomică, cum imperii au înflorit și s-au prăbușit, iar civilizațiile s-au schimbat radical. A rezistat războaielor și furtunilor, continuând să lumineze spiritul. Muzica poartă povestea unei lumi întregi.

Privirea spre viitor

S.C.: Ce proiecte de viitor aveți, în operă, în jurnalism?

P.C.: În plan artistic, întreaga mea energie și atenție sunt canalizate în această perioadă către Turneul Național „Concert Extraordinar”, un proiect amplu organizat în colaborare cu Asociația Cantores Animae.

Este un demers de suflet prin care ne propunem să aducem emoția muzicii clasice și romantice mai aproape de publicul din întreaga țară.

Conceptul spectacolului este gândit ca o călătorie muzicală completă: repertoriul include arii celebre de operă care au făcut istorie, precum Nessun Dorma sau La Donna è mobile, canțonete italiene pline de pasiune ca O Sole Mio, dar și piese de referință din muzica românească și șlagăre internaționale. Ne dorim un spectacol vibrant, accesibil și profund mișcător pentru spectatori.

Traseul turneului din această toamnă și iarnă include scene importante și comunități cu o efervescență culturală deosebită.

Vom ajunge în orașe precum Onești (20 octombrie, Cinema Capitol), Buzău (23 octombrie, Sala Consiliului Județean), Focșani (24 octombrie, Sala Balada), Bacău (27 octombrie, Teatrul Municipal Bacovia), Botoșani (12 decembrie, Cinema Unirea) și Piatra Neamț (13 decembrie, Cinema Mon Amour).

Bilete: https://ticketstore.ro

Simt că sunt pregătit să urc pe orice scenă din această lume și sper ca acest vis al meu să se înfăptuiască cât mai curând posibil, pentru a avea posibilitatea de a interpreta roluri pe care le am deja în repertoriu: Radames din opera „Aida”, Mario Cavarodossi din „Tosca” lui Puccini, Don Jose din „Carmen” de G. Bizet. Vreau să abordez  în viitor și rolurile Alfredo din opera „La Traviata” și Ducele de Mantova din „Rigoletto” de Verdi.

Viața mea… înseamnă muzică de calitate și asta spune totul! În paralel cu repetițiile și prezența în opere și pe scena lirică, pe plan jurnalistic îmi voi continua activitatea editorială în cadrul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și voi continua să coordonez întâlnirile Cenaclului „Lira Prutului” din Iași. Cele două planuri, muzica și jurnalismul cultural, se vor sprijini reciproc și în perioada următoare.

S.C.: Ce mesaj aveți pentru tinerii care vor să-și construiască o carieră în muzică, în canto clasic?

P.C.: Nu renunțați niciodată la visul vostru, dar înarmați-vă cu o răbdare de fier. Canto clasic înseamnă sacrificiu zilnic, disciplină spartană și rezistență la eșec. Căutați profesori buni, păstrați-vă modestia, respectați scena și nu uitați niciodată de unde ați plecat.

Autenticitatea este cea care vă va salva în fața publicului. Muzica clasică, de operă, înseamnă un schimb de scrisori sofisticat între compozitori, poeți și spectatori, iar artistul liric este purtătorul de mesaj prin imaginea pe care și-o construiește pe scenă.

Silvana Cojocărașu

Comments

comments

Un comentariu la „Arta ca destin și vocație: dialog cu tenorul și jurnalistul cultural Paul Celmare”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.