Benone Sinulescu. O viață pe versantul melosului folcloric românesc
În universul sonor al unei răscruci de veacuri şi milenii, dacă n-ar fi glăsuit cântec Benone Sinulescu, povestea melosului nostru, pe întinderea a mai mult de cinci decenii ar avea părţi de timp minus. Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Ion Luican, Mia Braia, Rodica Bujor, Ştefan Lăzărescu, Gică Petrescu, Dorina Drăghici Ileana Sărăroiu şi mulţi alţi artişti au preschimbat scena în întâiul cer al stelelor, alături de Benone Sinulescu, cel care, ca un pom dând să se rupă de bogăţia poamelor dulci, a rodit cu melodii nemuritoare. Benone Sinulescu s-a ivit din toate iubirile neamului românesc, de la început pecetluit cu har. Prin el, veacului i-a fost dat să fie înrădăcinat sub streaşina artei muzicale folclorice înnoite de un glas unic.
Născut pe 23 mai 1937 (nu pe 24, cum indică înregistrarea de a doua zi, de după duminică), Benone Sinulescu a interpretat cântece ca nişte vitralii oglinditoare ale vieţii sufleteşti a neamului, prin faţa cărora se poartă sufletele fiecăruia dintre noi şi fiecare îşi vede o parte din sine în ele.
Artist cu o cantabilitate vocală autentică, deţinător al unui bogat şi variat repertoriu, Benone Sinulescu avea o personalitate muzicală interpretativă de cea mai neconfundabilă originalitate. Toate melodiile sale sunt însufleţite de o totală dăruire şi au claritatea unui susur al izvorului de munte.
Numele Benone Sinulescu e sinonim cu muzica limpede, expresivă, timbrată melancolic, melodioasă, de cea mai autentică valoare, continuu preschimbată într-un torent creativ.
Benone Sinulescu a însoţit generaţii, cu un glas provenit din aceleaşi rădăcini sădite în acelaşi pământ: ţara şi neamul românesc. A ridicat până la cer şi a coborât până în inimi, sfinţit, cântecul său! De aceea, locul pe care şi l-a consolidat în istoria cultural muzicală a veacului căruia i-a fost contemporan e un perimetru în conştiinţa românească. Publicul a fost atras nu numai de stilul său interpretativ sau de tematica textuală a cântecelor, ci şi de transmiterea explozivă, clocotitoare, din care se modelează ca inelul din metal rar o afinitate afectivă…!
Acest artist trăia profund interior, estetizat, sensibil, viaţa, fiecare vorbă, ca şi fiecare crâmpei de melodie pe care le transfera prin fibrele emoţiei melomanilor. Insuflând cântecelor sale, în aceeaşi originalitate interpretativă, o revitalizare debordantă, cu o forţă magnetizantă, în sensul cel mai încărcat de afectivitate şi exuberanţă, interpretul Benone Sinulescu era un artist care prelungea vitalitatea cântecului românesc! De aceea, într-un context de metaforă s-ar zice că nu Benone Sinulescu era cântăreţ, muzica populară era Benone Sinulescu! Surâd de peste şaizeci de ani nemuritoarele cântece ale sale, iar pietrele din izvoare, mai rare şi cu mistere mai fermecătoare ca giuvaerul, întorc de sub unde surâsul! Ele-s anii culturii noastre săteşti în care s-au strâns, ferite de stihiile urbanului, cântecele maestrului Benone Sinulescu, într-o viaţă de om, într-o viaţă de artist, ca apa rece şi curată în urciorul de lut, mai scump decât pocalul boieresc, pentru că-i din bogăţia naturii.
Cine a fost privilegiat să îi cunoască ospitalitatea, veselia primirii, conversaţia, ca şi dărnicia, a cunoscut un român ce nu dezmințea omenia românescă! Drumurile noastre de ieri, drumurile noastre de azi, drumurile noastre de mâine ar fi fost şi ar fi urâte ca pustiul dacă n-ar fi călătorite de cântecele maestrului Benone Sinulescu. Nici nu putem să ne gândim cum ar trăi pasărea fără să ciugulească seminţe, nici neamul nostru cât de sărac ar fi fost fără apa vieţii purificată, răcorită şi aromată cu sutele de cântece ale lui Benone Sinulescu. Ele sunt culese fruct cu fruct de la rădăcină până la rodul coroanei din copacul folclorului, nu din copacul scuturat sau de pe jos! Apoi, Benone Sinulescu le-a cântat ca nimeni, le-a cântat numai şi numai ca Benone Sinulescu.
N-a fost şi nici nu va mai fi un alt Benone Sinulescu! Dacă n-ar fi existat, până azi tot trebuia să se nască într-o zi, pentru că muzica folclorică românească are plinul ei din care nu se poate lua o parte, cum nu se poate lua din aer o singură moleculă fără ca aerul să se dezintegreze, cum nu e dragoste jumătatea de dragoste, cum nu e gând frântura de gând, cum nu e viaţă firimitura de viaţă…! Muzica folclorică românească e vie, completă şi învăluită de splendoare, numai purtând în ea cântecele lui Benone Sinulescu… Ele sunt sore ale cântecului ancestral ce vine din labirinturi prin care curg izvoare în urcioare mai sfinte decât odoarele monahale; îl cântă mulţi, dar puţini îl sfinţesc!
La pragul de sus al versantului unei vieţi de trude şi realizări artistice scânteietoare, unde vârfurile munţilor sunt înfrunzite cu stele, unde vulturul reazemă pe penele lui văzduhul, unde lumea e pierdută în cer şi cerul ia lumea în braţe, unde viaţa nu se continuă a doua zi, ci în întâia eternitate, unde urcă genialii, unde nu e niciodată nici toamnă, nici ger, ci numai văzduh şi primăvară, artistul Benone Sinulescu iată, a urcat an cu an! Şi a ajuns la argintul anilor, în număr de optzeci şi patru…! Aici drumul s-a curmat…!
Toate aniversările sale coincideau cu aniversarea melosului folcloric ce poartă dintotdeauna, pe elitrele lui uşoare şi diafane bucuria unei exaltări responsabile de schimbările stării sufletului şi pasiunii lui. Prin el, ca printr-o fereastră curată, neperdeluită, cu muşcată în canat şi chihlimbar fluid îmbelşugând lumina scursă pe sticlă, se vede larga zare a culturii noastre săteşti, viaţa, răsuflarea, contemplaţia, creaţia şi istoria neamului nostru, ca o livadă înflorită în dreptul ferestrei, primind în râuri păsările dragostei, pe vârfuri îmbrăţişate de văzduh lacrimile durerii şi bucuriilor, pe cărări paşii dorului, la umbra ierbii roua hrănitoare a rădăcinilor, iar în rădăcini consistenţa sevei umplute de viaţă.
Sunt cântece între cântece, cum sunt deosebiri de strălucire şi feerie între smaralde, mărgăritare, perle, aur sau diamant. Mai frumoase decât cele frumoase sunt cântecele acelea ce farmecă de peste şaizeci de ani, neajungând niciodată să pălească asemenea frunzei sărutate de brumă, ci rămânând până azi vlăstare ale sufletului. Ele sunt cântecele glăsuite neegal de alinător cu altele de către artistul Benone Sinulescu.
Sunt şi cântăreţi între cântăreţi, aşa cum sunt păsări între păsări, dar niciuna nu are glasul, spiritul, coloritul condorului ce străjuieşte obrazul văzduhului şi cântă nepereche de lin din fâlfâitul aripilor vaste, tăind aerul sus, deasupra marilor canioane. Asemenea era pururi tânărul Benone Sinulescu! Octogenara sa vârstă era frumoasă şi lucitoare, cu atât mai mult cu cât a minunat cu vocea pe mai obişnuiţii, mai marii, mai înţelepţii sau mai necunoscuţii, oamenii simpli ori savanţii, ori plugarii, ori scriitorii, politicienii, preşedinţii României. L-au stimat artiştii, l-a iubit neamul, l-au preţuit Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Dinu Săraru şi alţii, lăsând mărturii despre aceasta, i-au prevăzut şi admirat harul, de la Maria Tănase încoace, toată pleiada artiştilor interpreţi de muzică folclorică, dar şi cei aparţinând genului clasic sau muzicii uşoare, ori actori, regizori şi aşa mai departe…
Acesta era maestrul Benone Sinulescu, martor şi aliat de o viaţă al trăirilor blânde, frumoase, cinstite şi plăcute ale neamului său, ascultător în toate stările sale sufleteşti al cântecului blând, frumos, cinstit şi plăcut pe care l-a cântat cu dragoste, niciodată ca altcineva, ci doar ca el. Şuvoiul dulcei ape a istoriei moderne naţionale a curs deodată cu revărsarea prin vadurile sufletului a cântecelor salei, şi de aceea, întâlnindu-l pretutindeni în lume, românii înstrăinaţi îl întreba ce mai era pe acasă. Tot timpul spre plecare, călător prin toate colţurile ţării şi prin toate părţile de lume, Benone Sinulescu îşi dăruia rodul glasului său, de la mărgăritarele crudei tinereţi, verde de jad, până la vârsta-i aurie ca holda de grâu, în care se strânsese o comoară de spice cu boabe coapte şi dulci, ale pâinii sufletului românesc.
Pretutindeni în ţară purta dragostea pe care o avea pentru neamul românesc pe care-l slujea cu glasul, şi pretutindeni, românii îndepărtaţi aflau de la artist şi de la cântecele sale ce ne mai făcea ţara. Aceste cântece au fost şi sunt vehicule ale sufletului românesc estetizat şi înnobilat de umanul metamorfozat într-o stare de lirism, într-o esenţă de suflet purificat şi îndeletnicit să caute sevele melancolice ale vieţii.
Se poate remarca faptul că nu s-a scris mult şi nici pe măsură despre artistul ce-a lăsat veacului, precum dalta în cremene, urmele sale, navigând prin timp întocmai unei luntre pe oglinda lacului, dar şi prin talazuri, printre nuferi şi pe sub răchiţi scorburoase, printre lebede şi pelicani, dar şi printre şerpi şi păsări riverane de pradă.
Însă a răzbătut luntrind cu şi prin cântec, lăsând în urmă o legendă scrisă şi una nescrisă. A semănat seminţe din care au crescut spice pe care le-a secerat neamul său ce-a măcinat grâul, a frământat pâinea, a copt-o şi s-a ospătat cu ea la masa de sărbătoare!
Inima şi vocea maestrului cântă sufletul Siriului
Oricine a scris o carte despre maestrul Benone Sinulescu a făurit un cântec pentru cine o duce la suflet, aşa cum într-o scoică dusă la ureche vuieşte marea şi-n ochii lăuntrici se plăsmuiesc măreţele-ntinderi albastre…
Tot astfel, în cântecele maestrului, la rându-le, cântă şi lucesc oglinzile inimii în care se răsfrâng locurile sale natale…! Căci, rupt de Siriul său natal, de munţii, cerul şi spiritul priveliştilor buzoiene, o poveste a vieţii lui Benone Sinulescu ar fi o clădire fără piatră de temelie. Siriul, loc mirabil de cumpănă a drumurilor ramificate spre Ardeal, Muntenia şi Moldova e aşezământul a patru spiritualităţi înaripate şi geamăne: a muntelui, cerului, apei şi cântecului.
Cu albastrul cerului şi lacurilor pulverizat în el, împăturit de verdele brazilor, Siriul mirific, frumos ca raiul e un punct de eterogenitate culturală din care prinde viaţă armonia. Această zămislire transcede din istoria culturală întemeiată pe contemplaţia cosmică a inepuizabilei spiritualităţi, cu ochii şi cu sufletul locuitorilor dintotdeauna ai pitorescului meleag buzoian.
Reveria transcendentă a creaţiei artistice locale nu poate fi, din această cauză, actul abstragerii dintr-un singur izvor ci dintr-un estuar în care toate izvoarele muzicale curse din mai multe zone etnofolclorice adună într-un nimb lumină. Aceasta nu tulbură folclorul prin variaţia stilurilor, ci îl îmbogăţeşte frumos prin permanenţe spirituale, captate şi concentrate.
În toată istoria sa, Siriul nu a avut încă pe nimeni care să-i cânte sufletul, să-i aline inima, să-i urce numele, să-i aştearnă covor sub vatră şi lauri pe frunte, să-l facă ştiut în lume, să-i dea totul, pentru toţi, dintr-o singură voce a unei singure inimi, aşa cum a făcut-o vocea şi inima lui Benone Sinulescu! În ea sunt munţii Buzăului, cu Siriul în braţele lor, având cerul înstelat sus şi îmbrădit jos.
Lumină, frumuseţe, veselie, iubire, patimă, suferinţă, alean, îndurerare, bucurie, însingurare, dragoste, joc, vis, suspin, surâs…, acesta-i cântecul lui Benone Sinulescu! Nimeni nu a iubit ca el Siriul, şi nimeni nu l-a cântat mai dulce! Din această iubire apare zidirea povestei de viaţă şi cântec a artistului a cărui chipeşă siluetă s-a înveşnicit încă din tinereţile sale, pe plaiurile spirituale româneşti! N-ar fi mai puţin condamnabil a se pierde din vedere Carpaţii, descriind ţara, decât dacă s-ar omite numele său atunci când se evocă folclorul. Cu atât mai proeminentă s-ar contura această omisiune când este vorba despre cărţile ce încununează în orizontul tematic mirificile meleaguri ale Buzăului, cu precădere cele de sub munţi, scăldate în ape albastre ca cerul, împăturite în umbre de brazi şi păsări, legănate pe braţe de iubiri şi cântece. Sub această luare aminte se parcurg drumuri şi cărărui croite de fiul locurilor, Benone Sinulescu. S-a scris atât de puțin, raportat la ce uriașă, cosmică orbită a lăsat Benone Sinulescu prin universul sonor românesc, iar pentru aceasta , ceea ce este scris aici și rânduit a apărea public în ziua tristei stingeri din viață a maestrului, joi, 18 noiembrie 2021 am decis să înceapă reeditarea unei cărți pe care am scris-o și încredințat-o Editurii Pim în anul 2020.
Un glas magnific ursit unui vodă al cântului. S-a născut un fiu iubit de ursitoare
Zi identitar aurorală a folclorului românesc: 24 mai – naşterea artistului Benone Sinulescu! Atunci când s-a născut, o ursitoare, era absorbită în reverie. Auzea în vis un glas magnific, cerând să fie întrupat într-un făt ce-ar fi crescut legănat în braţele cântului românesc, spre a-i fi fecior şi-apoi oştean.
Surâzând, ursitoarea a plăsmuit un vodă al folclorului românesc pe care l-a hărăzit cu glas, iubire bunătate şi omenie, îmbogăţindu-i soarta cu ani îndelungaţi de viaţă şi melos, care să nu mai semene cu altul în frumuseţe şi valoare! Aşa s-a născut Benone Sinulescu! Sorţii i-au scris numele în cartea neamului românesc astfel că, din tinereţea sa, maestrul şi-a închinat toate clipele vieţii melosului popular şi folcloric, nerisipindu-i nicio fărâmă a frumuseţii naturale, împrospătate şi fragilizate cu un glas sensibil, melodios.
Pentru aceasta a venit pe lume Benone Sinulescu, viaţa şi destinul său fiind alipite din prima clipă de viaţa şi destinul neamului românesc ce-l aşteptase, fiindu-i prezis că va veni întocmai atunci când îi va lipsi mângâierea şi doar un cântec anume i-o va da-o atât de aproape de inimă…! Mai cu seamă satul trebuia să aibă încă o stea luminătoare şi un duh alinător, pentru că un vodă al poeziei, va scrie că „veşnicia s-a născut la sat!”, iar ca să se adeverească zicerea aceasta trebuia ca cineva să alipească de suflet cântecul sufletului!
Cultura sătească formată pe parcursul anilor, veacurilor şi mileniilor, devenise în sine un imperiu colonial binefăcător al românilor, de sus, din Bucovina, până la hotarul slav de sub Dunăre, de la Nistru, la Tisa, de la crestele munţilor, la ţărmul mării. Mai târziu, din nenorocire, avea să înceapă a se destrăma acest imperiu spiritual, cucerit din toate direcţiile, se ştie, întâi şi întâi de către forţele eruptive din interior, ale tristei plăceri de artefact şi pastişă. Abia acum începe să se înţeleagă ce rost a avut ursitoarea menindu-l pe Benone Sinulescu să slujescă iubitor, cântul!
18 noiembrie 2021, ora 14:30. Tristă zi de toamnă rece, răvășitoare, pustie…! Dar și mai trist lințoliu înfășoară țara…! S-a stins din viață unul dintre cei mai iubiți melozi ai neamului românesc, din toate timpurile, Benone Sinulescu. Tăcere grea, de plumb…! Azi doar tăcerea mai poate să vorbeasacă în locul nostru…!
Aurel V. ZGHERAN