Bogdan Acatrinei – de la actorie la implicare socială

De la proiecte de consţientizare a deficenţelor postural derulate în şcoli la proiecte dedicate copiilor cu nevoi speciale, actorul şi moderatorul TV Bogdan Acatrinei a devenit un adevărat ambasador în sfera activităţilor sociale ce vizează copii. În curând va fi gazda Galei Kinetobebe – Punem petale înapoi florilor, pe care a iniţiat-o alături de Raluca Chişu.

Cum ai ajuns să te identifici cu această zonă de mare responsabilitate?

Cred că nu a fost o decizie punctuală, ci un proces. La început, am fost aproape din dorința de a ajuta, de a susține un demers în care credeam. Dar, în timp, lucrând cu echipa și văzând direct copiii și familiile, lucrurile s-au schimbat. Nu mai era un proiect „în care mă implic”, ci o realitate de care nu te mai poți desprinde.

Când vezi progresul unui copil sau, uneori, doar liniștea unui părinte care simte că nu mai e singur, înțelegi că responsabilitatea nu mai este opțională. Devine parte din tine.

Cum se îmbină formaţia ta profesională – cea performativă cu activitatea cu caracter socială în care eşti tot mai implicat?

Surprinzător, se îmbină foarte natural. Actoria și zona performativă te învață, în primul rând, să asculți și să fii prezent. Să înțelegi emoția, să o recunoști și să o transmiți mai departe. În proiectele sociale, ai nevoie exact de aceste lucruri. Ai nevoie de empatie reală, nu declarativă. Ai nevoie să creezi conexiune.

Iar în momentele publice – cum este și Gala – cred că rolul meu este să devin un fel de „punte” între povestea copiilor și oamenii din sală.

Care a fost cel mai amplu proiect la care ai contribuit până acum?

Fiecare proiect are o complexitate diferită, dar „Dansul Pașilor de Catifea” a fost, probabil, cel mai amplu și mai provocator.

 Pentru că nu a fost doar un eveniment, ci un proces. A însemnat să aducem împreună două lumi care, până atunci, nu prea se întâlneau: arta și terapia. Să construim un spectacol în care copiii neurodivergenți să poată sta în sală, să se simtă în siguranță și să trăiască experiența, fără presiune. A fost un proiect care a arătat că se poate. Și, mai important, că trebuie să continuăm în direcția asta.

Te implici doar organizatoric sau şi nemijlocit, în interacţiune directă cu copiii şi părinţii?

Pentru mine, partea directă este esențială. Organizarea este importantă, dar dacă rămâi doar acolo, pierzi sensul real al lucrurilor.

Îmi petrec timp cu copiii, particip la activități, sunt prezent în proiecte. Pentru că doar așa înțelegi cu adevărat ce construiești.

Și, sincer, este partea care te schimbă cel mai mult. Copiii au o autenticitate care nu poate fi înlocuită de nimic.

Spune-ne şi despre prima ta vocaţie – actoria. Cum se îmbină cu ceea ce faci şi cât te ajută interacţiunea cu copiii?

Actoria rămâne prima mea vocație și, într-un fel, este prezentă în tot ceea ce fac. Dar nu în sensul de „a juca un rol”, ci în capacitatea de a fi deschis, de a comunica și de a crea relație.

Copiii, mai ales cei neurodivergenți, simt imediat dacă ești autentic sau nu. Nu poți „juca” în fața lor. Așa că, paradoxal, interacțiunea cu ei te aduce în cea mai sinceră formă a ta. Și cred că aici se întâlnesc cele două lumi: în autenticitate, în prezență și în dorința reală de a fi acolo pentru celălalt.

Interviu de Ruxia SANDRU

Comments

comments