Cărtărescu, în dialog cu publicul catalan
Prezent la Festivalul de Literatură din Olot, sâmbătă, scriitorul Mircea Cărtărescu a avut o discuţie cu traducătorul său în limba catalană, Xavier Montoliu, despre literatura sa şi condiţiile în care scrie, despre cum era ca tânăr poet, dar şi despre feminism şi implicarea scriitorului în societate.
Prezent pe scena teatrului din Olot, autorul „Solendoidului” a povestit că îşi aduce aminte de tinereţea sa, „cu multă duioşie, cu multă melancolie, cu multă nostalgie”. „Tinereţea mea s-a petrecut într-o epocă atât de îndepărtată încât abia dacă îmi aduc aminte de ea. Ea s-a petrecut în anii 80, în condiţii teribile, de dictatură, condiţii pe care şi dumneavoastră, din păcate, cei mai în vârstă, încă vi le amintiţi din timpul lui Franco“.
Dictatura din România, a mai spus Cărtărescu, deşi s-a numit comunistă, era, de fapt, „cel mai pur fascism”. „E vorba despre limitarea drepturilor oamenilor, limitarea justiţiei, dreptului de expresie, şi aşa mai departe, limitarea felului în care oamenii înţeleg să trăiască decent şi liber.“.
Dedicaţia cu lama de ras
Totuşi, în ciuda perioadei, Mircea Cărtărescu şi grupul său se simţeau fericiţi datorită poeziei, care „a fost libertatea însăşi”. În lipsa literaturii, a poeziei, a dorinţei de a schimba lumea prin intermediul lor, probabil că n-ar fi rezistat dictaturii. „Noi ne întâlneam în subteran cum se spune, în cercuri literare studenţeşti. Era o activitate frenetică, dedesubtul cenzurii şi dedesubtul controlului comunist. Ne întâlneam fie la Universitate, fie în casele câte unuia dintre noi, şi ne citeam versuri. Eram extrem de fericţi să trăim în poezie.“
Era într-un grup de patru, cei patru poeţi care ne-au adus volumul „Aer cu diamante”, el, Traian T. Coşovei, Ion Stratan şi Florin Iaru. Se comparau adesea cu grupurile celebre de patru, precum cei patru muschetari, sau cei patru ai trupei „The Beatles”.
„De foarte multe ori, ne comparam cu trupa «Beatles» şi întodeauna ne certam cine să fie John Lennon şi cine să fie Paul McCartney. Îl acceptam chiar şi pe Harrison, deşi nimeni nu voia să fie Ringo Starr…(care) va fi cel mai longeviv şi cel mai «strong». Eram foarte naivi, eram foarte curaţi, nu doream altceva decât să trăim într-o lume cu toate culorile“, a mai spus scriitorul.
Ţineau mult unul la celălalt, se întâlneau, îşi citeau versuri şi se aflau mereu într-o continuă competiţie- una sănătoasă, care includea diverse glume. Cărtărescu a dat exemplu momentul în care Traian T. Coşovei, la apariţia primului său volum, „o cărticică”, i-a făcut o dedicaţie.
„…atârna de pagină, cu un fir de aţă, o lamă de ras, din cele vechi, cu două tăişuri, şi scria, «pentru Mircea Cărtărescu, ca să îşi taie venele din invidie». Ne şi iubeam foarte mult, dar eram şi într-o foarte mare concurenţă. Au fost vremuri splendide pentru mine, în ciuda dictaturii, în ciuda tiraniei, în ciuda mizeriei vieţii cotidiene“.
Poetul, cel care vede lumea cu un ochi de copil
Una dintre întrebările pe care Mircea Cărtărescu le primeşte adesea atunci când este invitat la festivaluri, sau când i se iau interviuri, este despre trecerea de la poezie la proză. Acesta a explicat că, încă de la vârsta de şapte-opt ani, nu şi-a dorit altceva decât să fie poet. Dar pe atunci, credea că poetul este pur şi simplu cel care scrie versuri. În timp, şi-a schimbat însă părerea, iar astăzi, calitatea de poet ţine mai degrabă de o anumită viziune.
„Fără îndoială, eu nu m-am considerat niciodată altceva decât un poet… cred că poet este cel care poate să vadă lumea cu un ochi de copil, chiar dacă nu scrie nimic, chiar dacă nu cântă, chiar dacă nu ştie să cânte la un instrument, chiar dacă nu face artă, lucruri care sunt asociate cu cultura… Pot să fie oameni foarte simpli care pot să aibă un suflet de poet. Versurile uneori pot să nu aibă niciun fel de poeezie, pot să fie versuri foarte proaste. Nimic nu te împiedică să fii poet, poţi să fii inginer sau femeie de serviciu, poliţist, şi totuşi, să ai în interior un suflet de poet, un fel special, obiectiv, oblic, de a privi lucrurile“.
Specificul românesc
Când vine vorba de literatură, Mircea Cărtărescu devine cetăţean universal. „Eu nu prea cred în specificul naţional. Pe mine mă interesează prea puţin de unde vin, în ce limbă vorbesc, pentru că de fapt, eu vorbesc pe limba inimii tuturor“. Scriitorul este mai întâi traducător, al propriei inimi, abia apoi împărtăşind scrisul celorlalţi semeni.
„Eu cred că inima noastră e la fel, a tuturor. Sângele nostru are aceeaşi culoare, şi de aceea, cred că un artist ar trebui să fie universal în primul rând, nu naţional. Dar fireşte că prin forţa lucrurilor, eşti mai aproape de propria ta cultură, decât de alte culturi, aşa încât trebuie să fi fost influenţat şi de propria ta cultură. Dar eu nu fac nicio diferenţă între influenţele româneşti şi cele străine. Cred că am fost la fel de mult influenţat de Eminescu, poetul nostru naţional, ca de Goethe şi Schiller. Am fost întotdeauna foarte receptiv la întreaga literatură a lumii. Pentru mine, scriitorii nu se aşează într-o bibliotecă după naţionalitatea lor, nici după timpul în care au trăit. Eu nu fac decât să aşez aceşti autori după afinităţile cu mine însumi. Sunt mai aproape de Franz Kafka, decât de orice scriitor român“.
Important pentru scriitor este să simtă cu adevărat ce îi transmite un scriitor. Nabokov, de pildă, spunea că receptor pentru poezie nu e nici creierul, nici inima, ci şirea spinării. „Dacă citind un poem nu ai un fior pe şirea spinării, înseamnă că acel poem nu a fost unul bun“, a continuat Cărtărescu.
„Levantul” şi un manuscris în proză
„«Levantul» este cea mai specială carte a mea. Nu am mai scris niciodată aşa şi nici nu voi mai scrie. Este un roman în versuri, de 200 de pagini… care încearcă să reia, la un mod parodic, toată poezia românească, de la începuturile ei şi până astăzi“, a mai spus scriitorul.
Pentru a-şi explica această carte, Cărtărescu a făcut trimitere la un capitol din celebrul „Ulise” a lui James Joyce, care se petrece într-o maternitate.
„O femeie naşte un copil şi, în timp ce ea naşte, într-o altă sală sunt patru studenţi la medicină care discută între ei pe cele mai neobişnuite teme. Numai că Joyce îi face să vorbească în istoria limbii şi literaturii engleze… repetând stilurile tuturor formelor de literatură engleză, până la limbajul din Harlem, al celor de culoare de pildă. Cam aşa ceva am încercat să fac şi eu, adaptat la literatura română. A fost foarte greu, dar şi foarte distractiv… râdeam şi plângeam scriind fiecare pagină, aşa cum se spune că făcea Cervantes cu «Don Quijote».“
Cum scrie Mircea Cărtărescu
Spre deosebire de majoritatea scriitorilor, Mircea Cărtărescu îşi scrie literatura numai de mână, niciodată pe computer, acesta fiind folosit pentru articole sau materiale academice, pentru facultate. Motivul are legătură cu faptul că scriitorul ţine, de la 17 ani, un jurnal, şi „scriind jurnal, te obişnuieşti să scrii de mână”.
„Mie îmi place să scriu încet. Eu cred că arta prozei seamănă foarte mult cu arta sexului. În sex nu trebuie să te grăbeşti, cu cât eşti mai lent, cu cât preludiul este mai lung, cu atât totul iese mai bine, dacă te-ai grăbit, n-ai făcut nimic. La fel este şi arta prozei. Arta prozei este arta încetinelii, arta lentoarei, arta mângâierii într-un fel. Asta-mi place foarte mult. Aş putea spune altfel, că de fapt, arta prozei seamănă şi cu arta tricotatului, a împletitului de pulovere. Bunicuţa noastră ne făcea pulovere sau ne făcea căciuli din lână. Şi o vedeai tot timpul împletind, gândindu-se la altceva, dar puloverul creştea, tot mai mult. La fel îmi scriu şi eu cărţile, nu mă gândesc la ce am de scris. După ce plec de la masa de scris, îmi văd de viaţa mea obşinuită“.
Scriitorului îi place să zăbovească asupra textului, nu se grăbeşte, găsind o anumită plăcere în a vedea cum creşte textul său- încet, dar sigur- precum puloverul împletit de bunică. Mai mult, Mircea Cărtărescu nu şterge, nu editează. Produsul pe care îl dă la editură este primul draft, la prima mână. „Dacă veţi veni la mine acasă, am să vă arăt caietele în care scriu, care sunt curate, ca şi când aş fi copiat un manuscris. Dacă nu vă chem la mine acasă, nu o să mă credeţi, aşa că o să vă aştept cu emoţie. Îmi place foarte mult să scriu în felul acesta. Nu şterg pentru că nu îmi plac ştersăturile“.
Motivul pentru care poate să facă acest lucru, să nu greşească în fond, este că îşi lasă mintea liberă. „Pentru că ştiu că scrisul nu este ceva cu care eu să mă pot lăuda, nu vine de la mine, îl consider un dar care mi s-a făcut. Socrate îl numea daimon, vorbea despre un daimon interior, unii îl numesc muză inspiratoare, alţii îl numesc subconştient, alţii Dumnezeu. Eu nu ştiu ce e, dar îl simt de fiecare dată în spatele meu şi, cu cât este mai puternic, cu atât eu simt nevoia să mă fac mai mic“.
Cărtărescu şi feminismul
Scriitorul a predat feminism şi a făcut parte din organizaţii feministe din ţară, fiind convins de „necesitatea feminismului în lume”. La acest lucru, se adaugă şi iubirea lui Cărtărescu pentru femei, pe care le consideră „partea cea mai frumoasă şi mai bună a umanităţii“.
În spatele acestei gândiri, a mărturisit scriitorul, se află sufletul feminim pe care îl are, un autor fiind androgin în ceea ce priveşte felul în care vede lucrurile. „…are un fel de-a vedea lucrurile, corespunzând cu sexul lui real, dar în acelaşi timp, are în interior, şi un frate oprimat- dacă e femeie- şi o soră oprimată- dacă e bărbat.“ Preferinţa autorului pentru personajele feminine vine ca o eliberare a „surorii oprimate” din el, fiind o modalitate de a-i da acesteia un glas.
„Am încercat să ascult şi această voce. Chiar dacă eu sunt bărbat în exterior, totuşi, ceva de femeie a rămas în mine. Este atât de frumos să dai glas celui oprimat, celui pe care îl ignori de obicei, la care nu te gândeşti, dar care îţi influenţează gândurile şi viaţa.“
Cetăţean şi scriitor
În privinţa implicării scriitorului în societate, Cărtărescu spune că răspunsul se află în parabola cristică a bunului samaritean „în care Iisus ne arată clar care este reponsabilitatea civică a fiecăruia dintre noi. Nu poţi trece nepăsător pe lângă un om care suferă, e extraordinar de simplu. Trebuie să te opreşti şi să îl ajuţi. Dacă treci pe lângă cel care este dispreţuit, cel care e defavorizat, cel care e desmoştenit, poţi să fii şi un scriitor genial, dar nimeni nu-ţi va ierta acest lucru“.
Scriitori precum Celine, Ezra Pound sau Jean Paul Sartre se află printre scriitorii talentaţi, care au rămas ca repere în literatura universală, dar care „au cedat unor totalitarisme”. Este vorba despre „scriitori care nu au ştiut să îşi păstreze o linie de mijloc, demnă în viaţa lor. Ideal ar fi ca cei mai buni scriitori să fie şi cei mai buni oameni, dar nu se întâmplă întotdeauna aşa“.
S-ar delimita astfel, patru tipuri de scriitori: talentaţi şi morali, talentaţi şi imorali, netalentaţi şi morali, netalentaţi şi imorali. „Cu ultimii terminăm uşor, îi aruncăm din bibliotecă“. În privinţa celor din a doua categorie, scriitorii foarte buni, dar care sunt imorali, şi care se regăsesc într-un număr mare, Cărtărescu a explicat că atunci când predă astfel de autori la facultate, le spune studenţilor: „«ce a scris acest autor e minunat, dar în viaţa lui, a fost un porc». Le spun studenţilor, pentru că studenţii au dreptul să ştie acest lucru, au dreptul să ştie răul pe care l-au făcut aceşti scriitori… Însă nu încurc lucrurile. Nu arunc opera pentru că a fost un om mizerabil. Continui s-o predau, s-o dau exemplu de frumuseţe, dar vorbesc şi despre viaţa autorului“.