Cât de licite sunt… „litera şi spiritul legii”
Domnul prim-ministru s-a supărat pe comerţ. A atras atenţia că actul vânzării, atitudinea faţă de cumpărători s-au degradat în mod inadmisibil. Dacă Ministerul Comerţului se dovedeşte incapabil să stârpească gravele neajunsuri, înşelăciunea şi bătaia de joc la adresa cetăţeanului, atunci domnia-sa crede că e mai bine să fie desfiinţat ministerul. Să fie aplicate Legea 12, prevederile Codului penal! – a mai cerut dl. prim-ministru. Pentru că, vorba aceea, „avem legi minunate”, totul este să fie implementate. Domnii parlamentari au deschis şi dânşii o campanie furibundă împotriva corupţiei. Şi au cerut să se aplice legea în litera şi mai ales în spiritul ei.
Să vedem ce spun aceste legi. De pildă, Legea nr. 12 din 1990, zisă şi legea de protecţie a consumatorului. Inspectorii şi poliţiştii, care ar trebui să o aplice şi după care va trebui să se ghideze şi garda financiară, zic că ar fi fost mai bine să fie subintitulată legea de protecţie… a hoţilor şi escrocilor. V-aţi întrebat, poate, de ce un „comerciant” poate vinde în fiecare zi portocale şi ciocolată, pepsi-cola, anumite mezeluri, orice fel de marfă deficitară, cu preţ de 3-4 ori mai mare decât cel la care ar vinde alimentara alăturată – în cazul că ar primi aşa ceva? V-aţi întrebat, poate, de ce dl. primar, dl. inspector sau dl. poliţist nu-l întreabă nimic pe speculant? Nu vă mai întrebaţi. Speculantul este apărat de lege, de litera şi spiritul legii, ca să-l parafrazăm pe un domn parlamentar. Această lege are o prevedere, o chichiţă despre care noi am mai scris (din păcate, fără nici un rezultat) şi nu ne facem iluzii nici de data aceasta, chiar dacă suntem în consens cu dl. prim-ministru şi cu domnii parlamentari. De ce? Pentru că, dincolo de luările de poziţie periodice, se vrea aşa! Pe scurt, această lege prevede că un comerciant nu poate vinde cu un preţ mai mare de 10-20 la sută o marfă, dar numai în cazul că a cumpărat-o, la rândul lui, dintr-o unitate comercială cu amănuntul. Ne amintim câtă teorie a făcut unul dintre tinerii noştri guvernanţi cu privire la deosebirea dintre „detailişti” şi angrosişti. Nu credem, de aceea, că nu s-a ştiut care va fi efectul când s-a introdus această prevedere restrictivă, ce determină situaţia la care ne referim atât de des: specula cu acte. Aceşti deţinători sau proprietari de magazine particulare nu se aprovizionează de la alţi detailişti, de la unităţi cu amănuntul, ci direct de la depozitele statului sau de la întreprinderile statului. Acest drept le este dat de o hotărâre a guvernului, cea cu nr. 976 din 22 august 1990, în timp ce fostele direcţii comerciale au fost obligate, prin decizii ale primăriilor, să le pună marfă deoparte, prin… repartiţie. Deci favorizatul intră în fabrică sau depozit, legal, cu acte în bună regulă. Dar de acolo ia ce doreşte, cât doreşte, bineînţeles ce lipseşte şi ce se caută pe piaţă. Pentru acest nobil scop, omul nu se uită la bani şi la peşcheşuri. Şi nu se uită, pentru că el are dreptul legal să-şi scoată cheltuiala făcută, adică să vândă marfa cu ce preţ vrea, conform legii cererii şi ofertei. Şi, conform Legii nr. 12, care stipulează, încă o dată, acest drept al lui, inalienabil.
Aceeaşi lege, nr. 12, îl mai asigură şi dintr-o altă direcţie pe speculant, de data aceasta indiferent dacă este particular sau nu, autorizat sau nu. Anume, din direcţia… Codului penal, la care iar făcea trimitere dl. prim-ministru. Într-o situaţie de penurie explozivă, minunata lege nr. 12 a abrogat prevederile Codului penal – articolul 295, litera „c” – referitoare la infracţiunea de speculă, unde intrau toţi bişniţarii, „reaşezând-o” în categoria de contravenţie. Pe de altă parte, un alt act normativ, Decretul-lege nr. 54, a permis autorizarea tuturor ambulanţilor. Dar chiar neautorizat de-ar fi, chiar specula cea mai sfidătoare de ar practica, cel în cauză plăteşte o amendă de 5000-10000 de lei pe loc, şi cu asta a rezolvat problema. Pentru un muncitor sau chiar pentru un parlamentar cinstit, o asemenea sumă înseamnă ceva. Dar pentru un „privatizat” sau un bişniţar este un mizilic pe care îl recuperează în câteva ore de la plecarea inspecţiei. Cât priveşte „flagelul” dosirii, pe care iar îl incriminează guvernanţii, după un mai vechi model, el este determinat, se înţelege, de portiţele legii amintite. Dacă o marfă se vinde, chiar şi acum, după liberalizarea preţurilor, de 3-4 ori mai scump la particulari decât în magazinul de stat, de ce nu ar pune deoparte, cu toate riscurile, vânzătorul marfa atât de bine văzută şi căutată, spre a obţine şi el un “ce profit”? Mai ales că la depozit nu i-o dă nimeni degeaba, iar particularii au ridicat „tarifele”.
Şi, atunci, cine este de vină? Ministerul Comerţului? Poliţia? Controlul financiar? Sigur, şi ele. Dar, în primul rând, legea, domnilor guvernanţi şi parlamentari. Legea de apărare a speculei, care afăcut ca privilegiaţii fostului regim, bişniţarii şi escrocii, să devină onorabili negustori şi afacerişti. Pentru ei au fost desfiinţate până şi noţiunea de venituri ilicite, – Legea nr. 18 e ca şi inexistentă – şi de bani negri, chiar factori ai puterii susţinând că nu este nici un necaz dacă sunt „albiţi” în afaceri licite. Cât de licite, am văzut. (18 aprilie 1991)
