Către un început îngemănat cu alte finaluri
Tăcerea este o artă, însă tăcutul nu este un artist. Este doar un om care s-a adaptat, poate prea bine, perioadei contemporane, înțelegând că, așa cum explică pătura înarmată a italienilor, cel care nu este surd, orb și nu tace nu trăiește o sută de ani în pace. Sau cam așa ceva.
Suntem invitați să păstrăm amuțirea, să ne menținem capetele sub nivelul vizibilității, astfel încât cei care trebuie să iasă în evidență să o facă, liniștiți, iar noi să ne dovedim talentul, eventual, în ceea ce privește alăturarea cuminte a palmelor, în furtunoase aplauze. Acestea sunt vremurile, aceștia suntem noi, cei care am trăit perioada unei dictaturi, tăcuți și cuminți, iar astăzi decidem să ne așezăm libertatea pe altarul unui nou prilej de aplauze.
Nu mi-ar fi ușor să spun aceste lucruri, dar observ cum, de la o vreme, avem tendința să cioplim idoli ce poartă chipul și numele personajelor contemporane, fără a ne interesa prea mult omul, ci doar imaginea lui, masca aceea pe care turnăm și noi, la rândul nostru, adeziv din belșug, pentru a nu dezvălui vreun petic de piele neprotejat, neiluzoriu.
Când vine vremea – și vine, am tot văzut așa ceva –, ne lepădăm de idolii la modă ieri și adoptăm alții, cu măști la fel de șarmante, după acel principiu care constată că vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămânem tot… De aici nu îmi mai vine în minte continuarea, dar știu că nu era chiar măgulitoare.
Baroni locali, edili rurali sau urbani, șefi de partide ori lideri ai inițiativelor extinse la nivel național, toți au avut câte o imagine iscusit cioplită, magistral menținută și monumental prăvălită, atunci când interesele obscure au cerut-o. Noi am sprijinit colosul sau i-am grăbit căderea, tăcuți și cuminți, așa cum ni s-a cerut, simple semne de punctuație într-un scenariu perfect previzibil.
Perioadele preelectorale sunt cele mai interesante. Idolii plonjează în tranșee și se înalță către stratosferă cu o viteză fantastică, transformând idealuri sau doctrine în jocuri neinspirate cu zarurile măsluite ale unui viitor care nu mai vrea să treacă odată.
Care nu mai vrea să devină un prezent liniștit și prosper, ci zugrăvește aparențe pe frontispiciile bordeielor, apoi se dizolvă într-o veșnică, improbabilă speranță. Unii au nevoie de voturile noastre, alții se tem să nu le tulburăm, cu vreo ambiție, bazinul electoral, suntem priviți cu suspiciune, suntem ponegriți pe ascuns ori loviți cu instrumente agrare, între (patru) ochi, până când cedăm și ne oferim aplauzele tăcute unei persoane cu ștaif de idol și speranță de viață bunicică. Aceasta este existența reală, aceștia sunt ei și aceștia suntem noi, într-o lume departe de a fi cea mai bună dintre toate cele în care am fi putut trăi.
Mă întreb, uneori, de ce nu se poate să mergem la o cabină de… dezvotare. Să intrăm și să ne retragem votul acordat cuiva, pe când nu i se vedeau crăpăturile din mască. Să votăm pe altcineva dintre cei eligibili sau să inventăm noi candidați, potriviți progresului real, nu aparențelor viermănoase. Apoi îmi reamintesc faptul că regulile sunt clare, tăcerea e de aur, iar alegerile revin periodic parcă doar pentru a ne demonstra că putem fi amăgiți din nou și din nou, menținuți într-o nevorbire situată la granița ovațiilor, purtați mai departe în umbra chipurilor ireale, către alte perioade consemnate în mandate legitime.
Scriu despre aceste lucruri deoarece observ cum anumite partide explicit extremiste, situate în siajul unor oameni politici cu har și fără măsură, tind să se cocoațe în sondaje, către zonele cu aer rarefiat ale prezenței consistente în parlament.
Remarc personaje lipsite de reală valoare, dar compensând prin tenacitate, dornice să privească de sus ceea ce se situează, de fapt, mult deasupra lor.
Privesc cum umbra capătă nume de rază, cerând tăcere și aplauze, pentru măcar un mandat. Iar acest lucru doare. Deoarece nu există nici dezvotare, nici a doua șansă.
Există numai tristețea dureroasă de după căderea măștii, când aroganța și ambiția nu mai pot ține locul valorii, ci se transformă doar într-un mare „sâc”, un soi de bomboană glazurată pe coliva unui început îngemănat cu alte finaluri.
Alexandru PRIPON