Ce frumoasă carte ai scris, Eveline

Eveline (Păuna) este o împletitoare de vorbe (Ilie Micolov a descoperit această magică sintagmă, nu eu, oricât aș fi vrut!).

A croșetat o fină dantelă de cuvinte unei broderii de carte din borangic de dor: „Povestea unui jurnalist – Ion Marin 7 ani de neuitare”.

Șapte ani cartea aceasta a stat închisă în niște crisalide ca niște săli de așteptare a unui iubit al nostru…, celor mulți, care nu l-am uitat pe Ion Marin și ne-am adunat în inima caldă ca amintirea a lui paisprezece octombrie (2023) la Mari Vila din București, ca să-l așteptăm să revină și să-l primim frumos cum merita.

S-a prefăcut cartea aceasta în căldura și lumina inimii Evelinei, căci și inima e o crisalidă, mic, ușor fluturel trezit atunci, în ziua aceea în care așteptarea s-a topit într-o comemorare, atât mai putea fi, atât mai putea să se întâmple, mai departe numai conștiințele mai pot merge.

Numai conștiințele își mai întindeau brațele într-o cuprindere a amintirilor, brațele noastre numai cu noi se mai puteau îmbrățișa.

Ion n-a venit! Chiar și ziua despărțirii de el s-a îmbrățișat cu ziua comemorării de șapte ani a lui, de parcă însăși ea, ziua miezului de octombrie a plecării a stat împietrită cu noi să-ntâmpine cealaltă zi a miezului de octombrie, ziua așteptării…!

Dar Ion Marin n-a venit…! Timpul, înger și fiară l-a înmiit în pulberi de dor și l-a cernut asupra noastră. Ne-a învelit pe toți ca sub un acoperământ unde cu toții ne-am dat pacea și gândul bun ca la o umbră pe axa unui cer de foc…! Frumoasă carte ai scris, Eveline…!

Eveline este o fată frumoasă! Eu cred că la început Dumnezeu a botezat omul în cuvântul „frumos”. Abia mai târziu l-a îmbisericit creștinește în botezul cu apă.

Uitați-vă la Eveline, vorbiți cu ea, priviți-i lumina ochilor, trandafirul obrajilor, umbra surâsului, ascultați-i cântecul inimii, îmbrățișați-o, citiți-i cărțile, articolele…, veți înțelege și veți crede de ce Dumnezeu a botezat omul bun, blând, vesel, inteligent, fin, generos, sentimental, cumsecade…, în cuvântul frumos…!

Am citit cartea Evelinei „Povestea unui jurnalist – Ion Marin: 7 ani de neuitare”.

E scrisă la fel cum aș fi scris-o eu…, de fapt nu așa, a scris-o la fel cum însumi aș fi vrut să o scriu, pentru că eu nu aș fi putut să o scriu la fel de frumos. Parcă e scoasă, ca un inel șlefuit, din mâna mea.

Este atâta suflet în ea, cuprinde așa o densă descriere încât se ivește din ea ca de sub penelul maestrului portretul din paste colorate, un portret din cuvinte aidoma lui Ion Marin, îmbrăcat cu două veșminte: unul al incomparabilului talent ziaristic, spiritului justițiar, artei prieteniei, rigorii profesionale…, pe care le-a purtat o viață de om Ion Marin și ani lungi și zbuciumați de ziarist, de profesor universitar, de decan de facultate, de scriitor; iar altul, lugubrul lințoliu al morții ce i-a acoperit ființa și l-a răpit dintre noi, crud și nedrept.

Toți, dar absolut toți care declară în carte l-au prețuit pe Ion Marin și îi jelesc zdrobitor stingerea sa din viață. Frumoasă carte ai scris, Eveline…!

Eveline scrie admirabil, acoperă cu litera și spiritul din ea un cuvânt dincolo de cuvânt…! Ion Marin cred că și-ar fi dorit ca Eveline să scrie după șapte ani despre el. Și cred că și-ar fi dorit să mai scrie și după aceea.

Nicăieri și din partea nimănui nu cred că Ion Marin și-ar fi regăsit propria-i viață sufletească mai frumos, mai elegant și mai sentimental absorbită în luminile oglinzilor inimii. E un vitraliu de catedrală sufletească această carte în care iubirea nu e altceva decât lava de aur a soarelui ce îl străbate și lăcuiește suav frumosu-i chip și frumoasa-i conștiință a dragii lui soții Teodora pe care a iubit-o atât de mult și a mărturisit că o iubește.

Eveline nu insistă să panorameze senzaționalist o odisee de iubire atât de frumoasă, dar din păcate atât de puțin timp lăsată să înflorească, Eveline spune scurt, decent, emoțional o poveste de iubire lăsată să freamăte intim, nu scoasă în piața publică spre colocvii de impresii dezolante.

Frumoasă carte ai scris, Eveline. Eși omul frumos de care mă las și mă declar învins de bunăvoie. Îl cunosc bine, de mai mult de patruzeci de ani, pe Ion Marin, am fost prieteni, colegi de armată, colegi de breaslă, dar tu l-ai descoperit mai profund, mai frumos.

Eu am să continui să scriu mereu despre prietenul meu bucăți de poveste, tu să le iei și să le închegi, cum ai și făcut-o până acum, căci reușești în modul agreabil și interesant.

Nu cred că te vei opri aici, pe Ion Marin, cel puțin cât mai trăim noi, e de datoria noastră să îl readucem neîncetat în prezent, pentru că modelul lui slujește definitoriu menținerii dragostei și răspunderii jurnalistice de azi și de mâine…!

Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments