Ce înseamnă pentru societate faptul că oamenii au copii tot mai târziu în viaţă?
Vârsta la care oamenii au copii tot creşte şi creşte. Societatea de tip occidental devine tot mai mult una în care copii încă mici au părinţi care au împlinit o jumătate de veac, în care „a face copii” devine tot mai adesea un lucru de făcut nu la tinereţe, ci abia la vârsta mijlocie. Numeroşi specialişti din diferite domenii sunt preocupaţi de acest fenomen contemporan, ale cărui cauze sunt multiple şi ale cărui consecinţe pe termen lung sunt privite cu interes, dar şi cu teamă.
Medicii şi biologii avertizează că, pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, riscul de a aduce pe lume copii cu defecte genetice este tot mai ridicat. Economiştii se întreabă cum va putea suporta societatea costul material al îngrijirilor necesare unei populaţii cu tot mai mulţi membri cu dizabilităţi induse de aceste defecte genetice. Sociologii şi psihologii se întreabă cum se vor descurca emoţional toţi aceşti copii, în condiţiile în care mulţi nu vor avea bunici şi vor fi despărţiţi de părinţii lor printr-o „prăpastie între generaţii” mult mai mare decât era în urmă cu un veac. Alte şi alte categorii de experţi îşi pun tot felul de întrebări legate de această tendinţă a lumii moderne: părinţi cu părul deja încărunţit, trudindu-se să facă faţă consumului enorm de energie pe care îl presupune creşterea unor copii.
Există cu adevărat o astfel de problemă în societatea occidentală? Este cazul să ne facem griji din cauza ei? Există şi vreo latură bună a acestei tendinţe sau e în întregime un fenomen negativ?