Celebre demisii politice la nivel înalt

În cadrul emisiunii „Lumea-i cum este”, de la Gold FM, s-au trecut în revistă unele dintre cele mai răsunătoare demisii la nivel înalt și motivele de toate felurile care au stat în spatele acestor gesturi de asumare politică.

Unele dintre cele mai răsunătoare demisii politice la nivel înalt au ținut de diverse crize naționale sau internaționale.

De pildă, în anul 1956 demisiona premierul britanic Anthony Eden, ca urmare a crizei Suez, în care Marea Britanie și Franța invadau Egiptul alături de Israel.

O altă retragere care a uimit, dar în același timp a dat măsura unei asumări de răspundere politică, a fost cea a președintelui Franței, Charles de Gaulle, care în 1969 a considerat că trebuie să demisioneze după eșecul referendumului constituțional din țara sa.

Câțiva ani mai târziu, în 1974, afacerea de spionaj numită „Guillaume” genera demisia de onoare a însuși cancelarului Germaniei, Willy Brandt. Acesta a fost și anul în care exploda scandalul „Watergate”, care l-a făcut, prin amploare și implicații, pe președintele SUA, Richard Nixon, să demisioneze, potrivit solidnews.ro.

În anul 1998, Levon Ter-Petrossian, președintele Armeniei, își părăsea funcția cea mai înaltă în stat din cauza Războiului din Nagorno-Karabah. Asumările unor eșecuri politice, ale unor declarații nefericite sau ale unor promisiuni neonorate au continuat și în anii următori.

În 2010, președintele Germaniei, Horst Köhler, făcea o serie de afirmații referitoare la trupele germane aflate în teatre externe de operațiuni, care, prin reacțiile generate, l-au determinat să demisioneze.

A fost și anul în care primul-ministru al Japoniei, Yukio Hatoyama, se retrăgea din funcție după ce nu reușise să-și țină cuvântul dat în legătură cu închiderea bazei militare americane de la Okinawa.

De altfel, politicienii de rang înalt din Țara Soarelui-Răsare sunt modele de asumare a răspunderii: și premierul Naoto Kan a demisionat, în anul 2011, asumându-și politic dezastrul nuclear de la Fukushima.

Și criza economică izbunită în anul 2008 a generat retrageri din funcții înalte în lanț: primul-ministru al Greciei, George Papandreou, Silvio Berlusconi, șeful Cabinetului din Italia și premierul României, Emil Boc.

Un alt gest de asumare a răspunderii politice a venit în anul 2018 de la premierul slovac Robert Fico, care și-a anunțat demisia ca urmare a protestelor naționale ce au urmat asasinării jurnalistului de investigații Ján Kuciak.

Un an mai târziu părăsea funcția de prim-ministru, după un discurs în care afirma că „a fost o onoare să servească poporul britanic”, premierul Theresa May, pentru că nu reușise să ajungă la un Acord cu Uniunea Europeană în legătură cu ieșirea Regatului Unit din blocul comunitar.

Câteva alte exemple recente ar putea fi relevante pentru modul în care lideri de o anumită factură înțeleg să dea un exemplu de atitudine politică.

Astfel, în anul 2005, primul-ministru al Franței, Jean-Pierre Raffarin, demisiona din pricina eșecului Referendumului pentru Constituția Europeană, premierul britanic David Cameron renunța la fotoliul din Downing Street nr. 10 după rezultatul Referendumului pentru ieșirea Marii Britanii din UE, iar șeful Executivului de la Roma, Matteo Renzi, se retrăgea din funcție pentru că nu reușise să obțină rezultatul pe care l-a dorit la Referendumul constituțional din anul 2016.

După scandalul incendiului din clubul Colectiv, primul ministru al României, Victor Ponta, își dădea demisia. La fel a făcut și un premier care acum este președinte al Camerei Deputaților, Ludovic Orban, dar din cu totul alte calcule…

Problemele de integritate, în toate aspectele pe care le implică pentru un politician de rang înalt, au încheiat mai multe cariere sau mandate politice.

În Albania se înregistra demisia președintelui Sali Berisha, compromise din perspective imaginii după eșecul unor scheme piramidale din țara sa. Pentru nereguli financiare renunța la funcție primul-ministru al Scoției, Henry McLeish, iar primul-ministru al Finlandei, Anneli Jäätteenmäki, demisiona după ce a fost implicată într-un scandal de folosire necorespunzătoare a unor documente confidențiale.

Acuzații sau suspiciuni de corupție, plagiat, amestec în afaceri controversate sau comportament nepotrivit au dus la retragerea din funcții a președintelui Ungariei, Pál Schmitt, a premierilor Stanislav Gross, din Cehia, și Sigmundur Davíð Gunnlaugsson, din Islanda, a miniștrilor Laila Freivalds (Suedia), Peter Hain și David Laws, Amber Rudd (Marea Britanie), Annette Schavan (Germania), Hanna Birna Kristjánsdóttir (Islanda), Nelson Rockefeller,  iar Yitzhak Rabin, Prime Minister of Israel, after allegations of financial improprieties.

Iar exemplele ar putea continua.

Cele mai faimoase demisii din motive de vârstă înaintată și stare precară a sănătății, percepute public tot ca asumări ale actului de conducere și al capacității de a-l exercita, au fost cele ale legendarului premier britanic Winston Churchill, a primului ministru al Japoniei Shinzo Abe și a Papei Benedict al XVI-lea, fostul suveran al Vaticanului.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.