CJUE recomandă rambursarea, parțial, a costului călătoriei în cazul întârzierilor feroviare

În opinia avocatului general al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Jääskinen, călătorilor din transportul feroviar trebuie să li se ramburseze parțial costul legitimației de călătorie în cazul unei întârzieri importante, chiar dacă întârzierea se datorează unui caz de forță majoră.
O întreprindere feroviară nu poate exclude în astfel de cazuri obligația sa de rambursare
Regulamentul privind drepturile și obligațiile călătorilor din transportul feroviar prevede că un călător poate cere întreprinderii feroviare o rambursare parțială a prețului legitimației de călătorie pentru o întârziere de o oră sau mai mult. Această despăgubire este de cel puțin 25 % din prețul legitimației de transport pentru o întârziere între 60 și 119 minute și de cel puțin 50 % pentru o întârziere de 120 de minute sau mai mult. Regulamentul nu înlătură acest drept la despăgubire atunci când întârzierea se datorează unor cauze de forță majoră, cum ar fi condiții climaterice dificile, distrugeri ale infrastructurii feroviare și conflicte de muncă.

Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) din Austria a solicitat Curții de Justiție să se stabilească dacă o întreprindere feroviară poate totuși exclude obligația sa de plată a unei despăgubiri atunci când o întârziere, o pierdere a legăturii sau o anulare este cauzată de forța majoră. Verwaltungsgerichtshof trebuie să se pronunțe într-o acțiune formulată de ÖBB-Personenverkehr AG, o întreprindere feroviară austriacă, prin care aceasta a contestat decizia Comisiei de control a rețelei de transport feroviar austriece prin care ÖBB a fost obligată să elimine o prevedere în ceea ce privește dispozițiile generale și condițiile acesteia care exclude acordarea unei despăgubiri în cazuri de forță majoră.
În concluziile prezentate astăzi, avocatul general Niilo Jääskinen consideră că o întreprindere feroviară nu se poate sustrage de la obligația sa de a plăti, potrivit regulamentului, o despăgubire pentru prețul legitimației de transport atunci când întârzierea se datorează unui caz de forță majoră.

Avocatul general subliniază că în textul regulamentului nu este nicăieri menționată o limitare a acestei obligații în cazuri de forță majoră. Deși restrângerile cu privire la răspundere cuprinse în regulile internaționale privind transportul feroviar la care face trimitere regulamentul nu se aplică rambursării prețului legitimației de călătorie în caz de întârziere, faptul că regulamentul urmărește sporirea protecției consumatorilor împiedică posibilitatea ca o restricționare a unei astfel de rambursări să fie dedusă din conceptul general de forță majoră din dreptul Uniunii. Dacă legiuitorul Uniunii Europene ar fi urmărit să limiteze această obligație pentru cauze de forță majoră, acest lucru ar fi fost în mod clar indicat în textul regulamentului. Avocatul general respinge totodată posibilitatea aplicării prin analogie a normelor referitoare la forța majoră prevăzute de regulamentele privind drepturile călătorilor din alte sectoare de transport, mai precis în cazul călătoriilor cu avionul, cu vaporul și cu autobuzul. Acesta precizează că, în ceea ce privește călătoriile cu trenul, cele mai întâlnite cauze de forță majoră, respectiv condiții climaterice dificile, distrugeri ale infrastructurii feroviare și conflicte de muncă, au o frecvență previzibilă din punct de vedere statistic și pot fi luate în considerare atunci când se calculează prețul legitimației de călătorie. De asemenea, situația întreprinderilor care operează în diferite sectoare de transport nu este comparabilă, întrucât diferitele mijloace de transport nu sunt interschimbabile în ceea ce privește condițiile lor de utilizare.

Referitor la cealaltă întrebare adresată de Verwaltungsgerichtshof cu privire la competențele organismului național însărcinat cu punerea în executare a regulamentului, avocatul general Jääskinen propune să se răspundă că regulamentul nu autorizează acest organism să impună unei întreprinderi feroviare, ale cărei condiții de acordare a despăgubirilor pentru prețul legitimației de transport nu corespund criteriilor stabilite în regulament, conținutul concret al schemei de despăgubire pe care întreprinderea trebuie să o utilizeze în mod obligatoriu, atunci când dreptul național recunoaște organismului respectiv numai competența de a declara nulitatea acestor condiții de acordare a despăgubirilor.
Avocatul general adaugă însă că obligația legală a unei întreprinderi feroviare de a se conforma regulamentului nu depinde de competențele organismului național sau de sancțiunile pe care organismul le poate aplica. Aceasta înseamnă că ÖBB este ținută să respecte dispozițiile regulamentului, iar călătorii ar fi în drept să le invoce în orice proces civil privind despăgubirea pentru prețul legitimației de călătorie deschis împotriva acestei întreprinderi feroviare.

Acorduri stabilite de CJUE privind prețurile de reparare a vehiculelor asigurate

Acordurile privind prețurile de reparare a vehiculelor asigurate încheiate între societățile de asigurări și atelierele de reparație au un obiect anticoncurențial și sunt așadar interzise dacă sunt, prin însăși natura lor, dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei, stabileşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Caracterul dăunător al acestora trebuie apreciat în raport cu cele două piețe relevante, și anume cea a asigurărilor auto și cea a reparării vehiculelor. Societăţile de asigurări maghiare – în special Allianz Hungária şi Generali-Providencia – convin o dată pe an împreună cu concesionarii de automobile, sau cu asociația națională care îi grupează, condiţiile şi tarifele aplicabile pentru serviciile de reparaţii care trebuie plătite de societatea de asigurări în caz de accidente ale vehiculelor asigurate. Astfel, în cazul unui accident, service-urile concesionarilor pot să efectueze direct reparaţiile potrivit acestor condiţii şi tarife.

În acest context, concesionarii au două categorii de raporturi cu societăţile de asigurări: pe de o parte, aceştia repară, în caz de accident, vehiculele asigurate în numele societăţilor de asigurare şi, pe de altă parte, acţionează ca intermediari pentru acestea din urmă, oferind asigurări auto propriilor clienţi cu ocazia vânzării sau a reparării vehiculelor. Acordurile încheiate între societățile de asigurări și concesionari prevedeau că, pentru reparaţia vehiculelor avariate, concesionarii percep un tarif majorat în funcție de numărul și de procentul de contracte de asigurare vândute pentru societatea de asigurări în cauză.

Considerând că aceste acorduri aveau ca obiect restrângerea concurenţei pe piaţa contractelor de asigurări auto şi pe cea a serviciilor de reparaţii auto, autoritatea maghiară de concurență a interzis continuarea practicilor respective şi a aplicat amenzi1 societăților în cauză.
Legfelsőbb Bíróság (Curtea Supremă, Ungaria), sesizată cu recurs în speță, solicită Curții de Justiție să stabilească dacă acordurile în cauză au ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei.
În hotărârea pronunțată, Curtea amintește mai întâi că acordurile care au un astfel de obiect, și anume cele care prin însăși natura lor sunt dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei, sunt interzise fără să fie necesară examinarea efectelor lor asupra concurenței.
În continuare, Curtea constată că acordurile examinate stabilesc o legătură între două activităţi în principiu independente, și anume serviciul de reparare a vehiculelor şi intermedierea asigurărilor auto. În această privință, Curtea subliniază că deşi stabilirea unei astfel de legături nu înseamnă în mod automat că acordurile în cauză au ca obiect restrângerea concurenţei, aceasta poate constitui totuși un element important pentru a aprecia dacă acordurile menționate sunt, prin natura lor, dăunătoare bunei funcţionări a concurenţei. În acest context, Curtea arată că, deși este vorba în prezenta cauză despre acorduri verticale – și anume acorduri încheiate între întreprinderi neconcurente –, acestea pot avea ca obiect restrângerea concurenţei.

Curtea precizează de asemenea că, în speță, obiectul acordurilor considerate nelegale trebuie apreciat din perspectiva celor două piețe afectate. Astfel, îi revine instanței maghiare obligația de a verifica pe de o parte dacă, ţinând seama de contextul economic şi juridic în care se înscriu, acordurile verticale contestate prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pe piaţa asigurărilor auto, care permite să se constate că au ca obiect restrângerea concurenţei. Acesta ar fi cazul în special dacă dreptul naţional ar impune concesionarilor care acţionează ca intermediari sau ca agenţi de asigurări să fie independenţi în raport cu societăţile de asigurări. De asemenea, obiectivul anticoncurențial al acordurilor ar fi stabilit și dacă ar fi probabil ca, în urma încheierii lor, concurenţa pe piaţa asigurărilor auto să fie eliminată sau grav diminuată.

Pe de altă parte, pentru a aprecia obiectul acordurilor în cauză în raport cu piaţa serviciilor de reparaţii de vehicule, instanța maghiară va trebui să ţină cont de faptul că aceste acorduri apar ca fiind încheiate pe baza „preţurilor recomandate”, stabilite în decizii adoptate de asociația națională care grupează concesionarii de automobile. În ipoteza în care această instanţă constată că aceste decizii aveau ca obiect restrângerea concurenţei prin uniformizarea tarifelor orare pentru repararea vehiculelor şi că, prin acordurile verticale considerate nelegale, societăţile de asigurări au confirmat în mod voluntar aceste decizii, ceea ce poate fi prezumat în cazul în care acestea au încheiat un acord direct cu asociația menționată, nelegalitatea respectivelor decizii ar antrena și nelegalitatea acordurilor în cauză.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.