Cu flaşneta la atac
Când flaşnetarii Palatului Victoria au vestit lumii un nou război împotriva corupţiei, nu ne-am făcut iluzii că va fi altceva decât un alt bâlci, dintre cele montate la răstimpuri de guvern.
Dar nici n-am crezut că, de data asta, vor merge cu sfidarea până la anularea ieftinului spectacol, din care a rămas doar afişul: un titlu întins pe cinci coloane în oficiosul guvernului.
Chipurile, zilnic, ceas de ceas, „Guvernul atacă frontal corupţia”. Un atac de care, în afară de belicoasa gazetă guvernamentală, n-a mai auzit nimeni.
Nici un alt ziar, nici un post de radio sau de televiziune. Deşi unul din raiduri ar fi fost, cică, demn de prins în cartea de istorie: „12 zile care au zguduit mafioţii”.
Din comunicatul de război am aflat că forţele reunite ale gărzii financiare, poliţiei economice, controlului guvernamental, poliţiei sanitare au verificat timp de două săptămâni 1.200 de „mafioţi”, pe care i-au amendat cu fantastica sumă de 30 de milioane de lei!
Vasăzică, dl. Văcăroiu anunţă că 60 la sută din bugetul ţării este fraudat prin evaziune fiscală, ceea ce înseamnă 8.000 de miliarde de lei, şi sutele de controlori desantaţi în dispozitivul celor 1.200 de mafioţi se întorc cu o contribuţie de 30 de milioane! Din care nici jumătate nu ajunge la buget.
De ce nu intră însă oamenii d-lui Văcăroiu în marile dosare ale corupţiei? Şi de ce nu-i întreabă primul-ministru ce s-a făcut cu ele? Mai exact: de ce nu-i mai întreabă?
În urmă cu vreo doi ani, la puţină vreme de la instalare, era mai curios. Referindu-se la raportul privind importul de zahăr – de 26 de milioane de dolari, nu de lei-tramvai – premierul spunea cam aşa: „da, l-am cerut, dar, nu este finalizat.
Există acest colectiv de anchetă în care am inclus, pe lângă finanţe, şi guvernul şi poliţia economică, care să concretizeze controlul. Fiindcă nu a venit cu nimic concret”.
De atunci au mai trecut doi ani şi organele tot n-au venit cu nimic concret. Un singur lucru a fost concret. Toate pierderile au fost suportate de populaţie, prin creşterea preţului.
Dl. prim-ministru se mai referea şi la importul de păcură – şi el de peste 24 de milioane de dolari – în aceiaşi termeni: „de asemenea, am constituit o comisie de anchetă care nici în ziua de astăzi n-a stabilit răspunderile, prejudiciile” şi continua dl. prim-ministru, gânditor: „în primul rând, sunt în atenţia mea, în permanenţă, acţiunile acestea mari”.
Cea mai mare era, pe atunci, verificarea importurilor de grâu făcute de guvernele Roman şi Stolojan prinfirma „Agroexport”. Îl mai cităm o dată: „sunt multe nereguli legate de toate aceste contracte guvernamentale. Le-am dat termen 10 zile celor de la control”. Au trecut, bineînţeles, doi ani şi termenul de 10 zile încă mai curge.
Dar pierderile datorate acelor nereguli sunt preluate la datoria publică, după cum a demonstrat cu cifre chiar dl. Văcăroiu în discursul prin care a combătut moţiunea grâului. Sunt sume imense – 23 de miliarde în 1993, 115 miliarde în 1994 şi, deocamdată, 42 de miliarde în 1995. Dl. ministru de finanţe a declarat, la rându-i, că aceste importuri au fost nejustificate şi că va cere anchetarea faptelor, astfel ca vinovaţii să suporte pagubele. Când?
Pentru că, întocmai ca şi în cazul importurilor de zahăr, de păcură, de alte mărfuri agroalimentare (importate de Prodexport), până acum pagubele au fost trecute exclusiv în contul populaţiei, prin preluarea lor la datoria publică, prin amputarea bugetului în sectoarele vitale, cum sunt cele ale sănătăţii şi apărării ţării.
Aici sunt miile de miliarde care lipsesc de la bugetul ţării, nu la prăpădiţii de buticari, care cad la pace pentru un tain de 30.000 de lei, cât să-şi facă şi domnii inspectori norma, iar guvernul să-şi întreţină iluzia că luptă împotriva corupţiei. Ele mai sunt de căutat şi în felul păgubos în care s-au vândut activele statului.
Valori imense, în special în turism, hoteluri de 3 şi 4 stele date pe nimic, pe credite garantate tot de statul român. Cele mai mari tunuri s-au dat în această privinţă sub oblăduirea guvernării actuale şi se dau în continuare.
Miniştrii ies acum la rampă şi apără pe faţă asemenea afaceri scandaloase pentru care, mai devreme sau mai târziu, cineva tot va răspunde. Dl. Văcăroiu însuşi a fost un fervent apărător al contractului Petromin, dovedit apoi de justiţie ca fiind încheiat cu încălcarea legilor ţării.
Poate dl. Văcăroiu speră că aceia care-i vor succeda ca prim-miniştrii vor fi la fel de toleranţi, cum este el cu predecesorii Roman – Stolojan, pe care-i tot ameninţă, fără însă a întreprinde ceva concret.
S-ar putea să fie aşa. S-ar putea să fie şi altfel. Anume, să se ajungă la o singură anchetă, care să pună cap la cap guvernările Roman – Stolojan – Văcăroiu. Fiindcă, cel puţin în privinţa corupţiei, există o continuitate tot mai evidentă.
(16 septembrie 1995)
