CU PLECĂCIUNE, gazetarului de excepție ION MARIN
Prin 1985 mi l-a prezentat tutorele meu de la “Adevărul”, Mihai Vișoiu. Era ialomițean ca și el. Mi-a spus că individul acela cu mustață și pentru mine puțin cam dur lucrează la secția “Probleme cetățenești”.
Auzisem c-a absolvit “Ștefan Gheorghiu”, aspect care nu mă dădea pe spate, din contră, dar că avusese o bursă la Fundația ziarului “The Guardian” din Londra, care conta atât pentru mine, abia revenit din abatajele Văii Jiului pentru a lua de la capăt ascensiunea în meseria de ziarist pentru care aveam chemare. Adică nu eram făcut, ci născut.
Mi se șoptise că mustăciosului nu-i plăcea siropeala, fiind tranșant, ba chiar incomod. A ajuns unul dintre cei mai importanți ziariști ai presei românești, ba chiar profesor universitar și Decan ai unei Facultăți de profil de la Universitatea “Hyperion”. De cinci ani și ceva se vorbește despre dânsul la trecut.
A crescut mulți juniori mânuitori de condei. Unii dintre ei străluciți. Au fost și destui care l-au uitat, obicei dâmbovițean. La fel am pățit toți care ne-am încumetat să creștem generații de urmași.
Cu Ion Marin m-am reîntâlnit când a pus prima cărămidă la “Ultima Oră”. Avea o echipă care știa să scrie, să demaște, să deranjeze, adică bornele mass-media adevărate. Când a murit avea 61 de ani, mai putând să robotească încă mult timp. Suferea însă de un cancer cu metastaze și a fost internat înainte de deces la Spitalul “Elias”, după ce fusese operat mai întâi la “Floreasca” și apoi la un spital din Brașov.
Mentor de presă, strălucit gazetar, jurist de vocație, nu degeaba este absolvent al cursului postuniversitar de științe juridice și al Colegiului Național de Apărare.
Totodată, Ion Marin era doctor în ordine publică și siguranță națională cu teza “Ordinea constituțională și siguranța națională în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, susținută la Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”.
Puțini își mai amintesc că Ion Marin pe 22 decembrie 1989 a redactat textul prezentat la televiziune prin care “scînteiștii se deziceau de minciună” și a fost singurul care și-a semnat articolul apărut în “Scînteia Poporului”.
În aceeași zi a propus numele de „Adevărul” și a fost ales președinte al consiliului FSN din ziar, iar trei zile mai târziu a fost ales președinte al adunării generale care a transformat ziarul „Scînteia” în ziarul „Adevărul”.
Ulterior a propus și adoptarea articolului 16, alin. 2 din Constituția României „Nimeni nu este mai presus de lege” ca slogan, care a figurat pe frontispiciul ziarului până la cumpărarea acestuia de către Dinu Patriciu.
Înainte cu vreo patru ani de când am făcut noi cunoștiință datorită lui Mihai Vișoiu, prin 1992, devenise redactor șef adjunct la “Adevărul” și a deținut această funcție până în ianuarie 1996, când a demisionat din toate funcțiile deținute în semn de protest față de intențiile de vânzare a ziarului.
În 1996, a preluat de la S.C. „Adevărul” săptămânalul „Exclusiv” și a înființat ziarul independent „Ultima Oră”, pe care l-a condus până la moartea sa, unde am trebăluit și eu, prin forțe proprii, având nu numai o relație colegială cu mustăciosul, ci pot spune, dacă admite asta Teodora, soția sa, chiar de prietenie.
Pentru că jurnalistul în primul rând era un OM de valoare. O legendă vie, un mentor extraordinar. Purta mereu costume sobre, inclusiv când de la catedră preda studenților “Dreptul comunicării”.
În lupta cu timpul, vorba cuiva, fiecare poveste speră să atingă nemurirea. Sorin Roșca Stănescu, alt gigant al presei postrevoluționare spunea despre colegul său c-a fost ca un glonț de argint, care și-a străbătut traseul într-un timp extrem de scurt și care și-a atins cu precizie ținta.
Pe 12 martie ar fi împlinit 67 de ani. Era cu doi ani mai tânăr. Are peste 4.000 de articole, anchete, editoriale. A fost și jurnalist de televiziune, iar ca scriitor, după un debut fulminant în 1977 în revista “Luceafărul”, a publicat proză peste tot, dar și trei romane și volume de proză scurtă.
Este autorul a numeroase comunicări științifice publicate în țară și străinătate, plus participant la importante proiecte internaționale de grant. A fost unul din apropiații lui Dumitru Tinu, din perioada de glorie a ziarului „Adevărul”, din păcate dispărut în condiții misterioase, nici azi elucidate.
Materialele sale din Adevărul, grupate sub genericul „Corupția în serial”, scrise împreună cu Gheorghe Ioniță, s-a soldat cu demiterea unor miniștri. Viorel Sălăjan i-a fost din vara lui 1984 primul șef de secție. Curând articolele lui Marin erau mici perle de jurnalism din care Europa Liberă extrăgea subiecte și informații.
Profesorul univ. dr. Ion Marin în 2014 a primit Premiul HONORIS CAUSA al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Mai e ceva de spus? Poate, altădată.
Cu plecăciune, prof.univ.asoc. Pompiliu COMȘA,
cel mai bun ziarist român de provincie conform Radar de Media 2012