Cu tristețe despre un prieten – ION MARIN

Au trecut de atunci 40 de ani. L-am cunoscut pe Ion Marin în vara anului 1981, când amândoi dădeam examen de admitere la Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ștefan Gheorghiu”.

După fiecare probă de examen, coboram de la Piața Leu la Dâmbovița la o cârciumă unde adăstam la un pahar de vorbă sau mai multe, după caz și după dispoziție. Deși prenumele lui era Ion, eu i-am spus Mărin și așa i-a rămas numele.

La o astfel de întâlnire, aparent fără legătură cu ce vorbeam, Mărin mi-a spus:
-Tu ești ofițer de armată, ai o carieră și un statut social, eu sunt muncitor cheferist (CFR) și vreau neapărat să intru la Ziaristică!
Vorbele lui mi-au rămas în minte și nu le voi uita câte zile voi mai avea. Îl consideram egalul meu, dar el a făcut o distincție clară între noi, după statutul social al fiecăruia.

Era ceva care ne apropia. Amândoi taman ce absolvisem anul întâi, eu la Facultatea de Filologie, Mărin la Facultatea de Drept, (ambele ale Universității București) la FF.

Legea educației de pe atunci nu interzicea explicit ca cineva să urmeze cursurile a două facultăți concomitent, dar tot punea o piedică: diploma de bacalaureat trebuia să stea la secretariatul facultății.

Era o absurditate, dar nu aveam ce face! Fiecare dintre noi aveam o singură diplomă de bacalaureat și eram studenți la două facultăți.

Când ne era lumea mai dragă, câte o secretară ne cerea să ducem diploma la facultate.

Înarmați cu un buchet de flori sau o ciocolată mergeam la secretara unde aveam diploma și cu complimente și vorbe dulci obțineam hârtia aducătoare de neplăceri să o ducem la cealaltă facultate.

Vreme de patru ani, am tot plimbat amândoi diplomele acelea de le-au mers fulgii.

După absolvirea Facultății de Ziaristică am mers fiecare pe drumul lui. Un timp, am publicat diverse articole în ziarul lui intitulat „Ultima oră”, iar la lansarea a două dintre cărțile lui m-a invitat să-mi dau cu părerea despre cărți și autor.

Ani mulți prietenia noastră a continuat.

De un Sfântul Ion, fiind ziua lui onomastică, Mărin ne-a invitat pe mine și pe Carmen, consoarta mea, la o petrecere cu mulți invitați.

La plecare, Mărin mi-a dăruit o sticlă de vin care, pe etichetă, avea poza lui. Mi-a scris câteva cuvinte pe acea etichetă. Ajuns acasă, am dus sticla în pivniță și am lăsat-o acolo ani buni.

Trecut-au anii și Mărin s-a îmbolnăvit.

Într-o zi, eram pe un hol al Spitalului Floreasca pentru că urma ca medicii să-mi implanteze un stimulator cardiac.

Nu știam că Mărin era internat tot acoloși era pe același hol împreună cu Teodora, soția lui. Eu nu i-am văzut. Mi-a povestit Teodora mai târziu ce s-a întîmplat.

Ea m-a văzut și i-a spus lui Mărin:
–Uite-l pe Mircea!

Mărin s-a întors cu fața la perete și i-a spus:
–Nu vreau să mă vadă în starea asta!

Puțin timp după, a urmat înmormântarea lui Mărin. De la cimitir, m-am întors acasă și am luat sticla de vin din pivniță am deschis-o și am băut-o pe toată.

Pe eticheta sticlei, Mărin scrisese: „S-o desfacă cel care trăiește mai mult!”

Mircea HAMZA

Comments

comments