Cum m-au lăsat guvernanții fără calculator
De vreun an au trecut și alegerile. Slabă recoltă. Și asta pentru că era o vreme când partidele umblau din poartă-n poartă vestind mărețul eveniment: „Ia găleata, neamule; ia mobilul și-aspiratorul și votează senatorul; ia mălaiul, ia cârnatu’, pune-n urnă pe băiatu’!”. Și acum mai am acasă, din acele donații dezinteresate, vreo unșpe găleți, șapte kile de ulei și nouă de mălai, patru telefoane și trei geci, pe care le port cu rândul, dar întoarse pe dos, să nu mă trezesc cu vreun șut în fund din partea opoziției.
Dar la ultimele, nimicuța-nimicuța. Secetă totală. Și eu care mă rugasem un an întreg Moșului Candidaților să fiu mituit cu ceva mai de soi. Un calaculator era speranța mea, că de, sunt veteran în ale votării. C-am votat mereu degeaba, asta-i altă poveste.
Văzând că nu mai am nicio speranță cu “protocolul”, am așteptat să-mi mărească ăștia salariul cu vreo sută douăzeci la sută. Cum nici asta nu s-a întâmplat, a trebuit să-mi iau soarta în propriile mâini și să-mi rezolv singur, și pe banii mei, problema calculatorului, ceea ce am și făcut. Pentru început m-am informat pe la amicii care le aveau cu IT-ul, iar ăştia mi-au făcut un minim instructaj despre ce „configuraţie” să caut: ce procesor şi de câţi gigahertzi, câţi megabaiţi de memorie şi ce placă video. Înarmat cu astea trei date, mă îmbrac, îmi iau consoarta cu mine, şi plecăm să colindăm prin magazinele de calculatoare. Intru în unul din ele şi încep să citesc etichetele. Nevastă-mea îmi zice: „Întreabă şi tu un vânzător, că te uiţi degeaba”. Ascultător, intru în vorbă cu unul dintre ei, şi ăla începe să-mi povestească timp de vreo 20 de minute ce conţine şi ce face fiecare PC. Dar, niciunul nu se potrivea cu ce doream eu. Plecăm, aşadar, la un alt magazin, apoi la altul şi la altul… Peste tot povestea se repeta. Exasperată, soaţa mă ia la rost: „Pierzi prea mult timp, aşa că lasă-mă pe mine să vorbesc”. Zis şi făcut. A mea jumătate îşi îndreaptă umerii, ia un aer marţial, se propteşte în faţa primului vânzător ce-i iese în cale şi-i zice de la obraz: „Tinere, doresc 3 gigahertzi, vreo 4 megabaiţi şi-o placă on board, dar repede, că mă grăbesc”. Până să se dezmeticească ăla, mai adaugă: „Vezi să fie, musai, dual-core”, pronunţat cu un impecabil accent englezesc. Amicul holbează ochii la ea, simte că nu mai are aer, dă să facă un pas înapoi, dar înapoi se afla o stivă de cutii pline cu diferite chestii, astfel că inevitabilul se produce. Până să se extragă nefericitul dintre tehnicile de calcul împrăştiate peste tot, nevastă-mea şi cu mine eram deja în drum spre casă.
Acasă – at home, cum s-ar zice – vreau-nu vreau ajung la căutarea pe internet. Mă holbez vreo 5 ore și într-un târziu dau peste ceva ce se potrivea cât de cât cu ce doream. Mă uit la preţ: 1.600 de lei. Stăteam în cumpănă: să-l iau, să nu-l iau. Tot nevastă-mea mă scoate din dilemă: „Eu zic să mai aşteptăm puţin, că mai sunt câteva zile şi vine Crăciunul, precis fac ăştia nişte reduceri, nişte promoţii, cum s-ar zice”.
Când veni sorocul, intru, cum stabilisem, pe net, caut calculatorul vieţii mele, îl găsesc şi mă uit la preţ să văd ce economie îmi aduce Marea reducere. Dar, stupoare, 1.820 de lei era preţul afişat. Mă frec la ochi, se freacă şi nevastă-mea până dă-n conjunctivită, o pun să se frece şi pe soacră-mea care tocmai venise în vizită să ne vadă PC-ul, ne mai uităm odată, acelaşi preţ. Nevastă-mea, o criză de nervi. Eu, două crize de nervi. Îmi revin mai repede în simţiri şi-mi liniştesc soaţa: „Dragă, precis e o greşeală, lasă că ne uităm mâine pe la 10 când deschid ăştia”.
Și ziua de mâine sosi. Deşi fierbeam, mă dădeam sobru şi calm ca un fachir pe ace. Mi-am băut tacticos cafeaua, am fumat preventiv trei ţigări, timp în care a mea consoartă a dat fuga la oftalmolog să-şi schimbe dioptriile la ochelari. Veni şi ora fatidică. Ca la un semn, ne repezirăm amândoi spre singurul scaun de la birou, deschid calculatorul, intru pe net, ajung la PC-ul mult visat, ne uităm la preţ şi rămânem înţepeniţi: 1.870 de lei, cu 50 de lei mai mult decât ieri. În acel moment se aude un zgomot puternic. Întorc capul, nevastă-mea căzuse pe gânduri şi acolo a rămas. Mă mai uit odată şi văd ceva pâlpâind: un afiş, scris cu roşu, care mă anunţa că preţurile produselor sunt actualizate zilnic. Păi bine măi, mânca-v-ar tata, dar ce sunteţi voi: Banca Naţională, Bursa de Valori sau doar nişte prăpădiţi de negustori. Dar, după numai câteva secunde de uluială şi revoltă, sunt nevoit să-mi revizuiesc vocabularul, mai ales cel referitor la partea cu „prăpădiţii”, pentru că observ pe ecran ceea ce nu sesizasem de prima dată: în mijlocul paginii trona o emblemă pe care scria: produs recomandat . Nu ştiu de cine era recomandat, dar respectul meu a crescut brusc, iar atitudinea mea a devenit mult mai binevoitoare. Te pomeneşti că e vreun magazin de lux, de firmă, cum ar veni, un fel de Gucci sau Hugo Boss, ori poate chiar Christian Dior, un magazin din alea în care dacă n-ai cravată la gât şi unghiile tăiate nu te lasă nici măcar să te uiţi. O fi, poate, situat pe Calea Victorie sau într-un Mall de fiţe, iar când intru în el vânzătoarea îmi dă o cafea şi o gogoaşă impreună cu un pachet de ţigări, apoi îmi face un masaj de relaxare, în timp ce altcineva îmi lustruieşte pantofii. Sau poate este unul dotat cu home-service, adică, după ce cumpăr PC-ul, firma trimite pe cineva la mine acasă, o dată pe săptămână, să-l cureţe de praf şi de viruşi, să-l ungă şi să-l parfumeze, şi câte şi mai câte.
Pe când îmi puneam ca prostu’ toate aste întrebări şi mă gândeam dacă merită să dau atâţia bani pe un amărât de PC, văd la televizor cum toţi hoţomanii ăştia care au prăduit ţara, şi pe noi împreună cu ea, sunt scoşi din arest şi depuşi la domiciliu pe motiv de lipsă de pericol. Numai că acum nu mă mai pot păcăli. În ăştia 27 de ani de capitalism, m-am mai deşteptat şi eu, am învăţat chiar noţiuni noi care mă ajută să-mi protejez leafa de hoţi, adică de politicieni și de acoliții lor. Ascultaţi aici: risc financiar, acţiune prudenţială, analiză SWOT şi câte şi mai câte. Nu ştiţi ce-s astea? Mi-e milă de voi şi mă mir cum de mai supravieţuiţi. Bine vă face statul, bine vă fac băncile şi politicienii că vă fură. Ignoranţilor! Uitaţi-vă la mine cum ies din această dilemă. Fac o analiză a punctelor tari şi slabe a operaţiei de achiziţie a unui bun de folosinţă îndelungată, în condiţii de risc maxim, adică în situaţia în care majoritatea politicienilor sunt în libertate, şi văd ce rezultat iese. Mă uit o dată, mă uit de două ori, şi simt cum un junghi începe a se insinua, mai ales între coastele trei şi patru. Calculele îmi arătau un pericol iminent, aşa că, instinctiv, duc mâna la buzunar, scot banii pregătiţi pentru calculator şi-i îngrop bine într-un loc numai de mine ştiut, ca rezervă pentru zile negre.
Paul Duke
(Paul Marinescu)
Ianuarie 2018