”Dacă nu eram eu din le Balș, nu mai mâncai tu le praz!”
Mă găseam în Cipru, într-un orășel în care se găsește mormântul lui Lazăr, cel înviat o dată, dar lăsat a doua oară să-și doarmă somnul de veci. Turiști puzderie, o echipă de filmare americană, cu insignele-blazon ale unei televiziuni știute pe mapamond, lume. Am intrat, în căutarea unui mic dar pentru copii, într-una din micile prăvălii grecești. Am cerut, în engleză, după un schimb de opinii cu cei doi colegi din București cu care împărțeam scurta călătorie, ce ne trebuia. Un moment, a răspuns în limba română, fata cu uniforma prăvăliei, zâmbitoare, cu o amabilitate dincolo de obligații. Amabilitatea ei venise nu numai din cerința scrisă în angajamentul de angajare, ci și din bucuria sinceră de a-și descoperi conaționali. Am pățit la fel și în alte magazine cipriote. Vânzătorii erau mai peste tot români care se aflau acolo – am intrat în vorbă și i-am tot descusut – de cinci ani, de 15 ani, de… Plata? Destul de amărâtă, iar fetele, femeile vânzătoare nu păreau date afară din mansardele unde locuiau cu chirie și plăteau trei sferturi din salariu, de bunăstare și prea plin sufletesc.
Firește, nimerindu-se să umblu prin lume, mai ales mânat de o meserie care te obligă la mișcare – acum m-am mai liniștit – am întâlnit situații similare în multe țări. Românii sunt orice și sunt peste tot, din acest motiv fiind imposibil să găsești, în sate, acasă, un om valid care să te sprijine să salți o ulucă dărâmată de ploi sau vechime.
Mi-am amintit, amuzat, bancul cu olteanul care cere la Paris, într-un restaurant, ”le praz”. A primit ce ceruse. Uite, mă, i-a zis el mândru, convivului român, că le bunghesc cu franceza! Ăsta a înțeles ce vreau. Ospătarul s-a răsucit pe călcâie și i-a zis: ”Dacă nu eram eu din le Balș, nu mai mâncai tu le praz!”. Tragic este că, adesea pentru cele mai mici lefuri din respectivele țări, românii acceptă afară orice muncă, fugind de slujbele de acasă ca de râie. În Capitală am văzut zeci de prăvălii pe Moșilor și lângă Gara de Nord cu anunțuri nu de mărfuri, ci de căutare de vânzători pentru angajare. Avem, începem să avem, o uriașă criză de forță de muncă, e greu de construit o casă, pentru cei ce-și îngăduie financiar o astfel de investiție, întrucât constructorii nostri sunt mai toți pe schelele străine. Depopularea României nu este doar o chestiune de statistică și recensământ, ci de supraviețuire economică. Ne mișcăm spre viitorul european în viteza a doua, ceea ce a nemulțumit orgoliul național și i-a obligat la același discurs revoltat pe Iohannis și Grindeanu, președinte și premier, aflați în același timp la Bruxelles. Ambii au spus că e nedrept și nu sunt de acord. Și?! Revolta lor populistă mă lasă rece câtă vreme acasă e pustiu și n-ai în ce viteză să bagi viitorul. În curând nu vom mai avea șomeri, fiindcă și barbugiii și hoții de buzunare și-au făcut de lucru afară, iar măturăresele de pe Victoriei adună frunzele pe făraș în Hyde Park.
Lucian AVRAMESCU