DANIELA ZECA BUZURA: „EXERCIŢIUL SINCERITĂŢII ESTE, PENTRU MINE, UN MODUS VIVENDI”
Orice dans, chiar și cel al cuvintelor, începe cu o invitație. Mi-a acceptat-o! Am pornit pe acorduri de studii chopiniene, în timpul cărora povestea ne-a purtat către perioada de început. Apoi am rememorat perioada când se împărţea între iubirea de călătorii lungi, scris și televiziune. Am privit cu tristețe desfăşurarea relanti a partiturii cântecului de lebădă al fostului TVR Cultural. A urmat incursiunea prin perioada actuală, răsfoind cărțile tipărite, dar și vorbind despre proiecte. Mi-a mărturisit că personajele sale dansează tocmai pentru că ea, în realitate, e stângace. Însă dansul de cuvinte al Danielei Zeca Buzura este coregrafia perfectă, care te conduce către definiția omului frumos. Alles Walzer!
- Cu mare bucurie v-am făcut această invitație, mai cu seamă că, în mintea mea, v-am asemuit mereu cu o prințesă. Însă chiar mie mi-ați spus, cândva: „Nu am visat să fiu prințesă. Am avut o luciditate excesivă față de mine însămi, în primul rând, care nu mi-a îngăduit să fiu un personaj cu virtuți supranaturale”.
Nu cred că am nici dorinţa, nici timpul să mă simt prințesă sau regină…
- Faptul că, de atâtea ori ați fost nevoită să fiți sinceră în fața publicului, v-a afectat cumva modul de a fi sau, poate, chiar exercițiul de sinceritate față de dumneavoastră?
Poate că da, cu mult timp în urmă, la începutul activităţii în televiziune. Dar am uitat acest lucru, pentru că, acum, acest exercițiu al sincerității este, pentru mine, un modus vivendi. Aștept să-l aplic, mi se pare esențial să-l practic, așa încât nu-l mai simt ca pe un exercițiu, ci ca pe un mod de a fi.
- V-ați născut la șase luni și trei săptămâni. Atunci a avut loc primul miracol din existența dumneavoastră…
Da, aşa este. De miracol am aflat din evocările celor care l-au trăit, fiind alături mine atunci. Tatăl meu construia o platformă industrială la Monte Carlo. Era legat de ceva vreme de acel proiect, urma să se întoarcă în țară la sfârșitul anului în curs. Mama primise, în sfârșit, după îndelungi cereri, confruntări și așteptări, permisiunea să plece trei săptămâni să-și vadă soțul plecat de aproape un an. Oficialii de atunci s-au gândit că se va întoarce cu bine, că nu va îndrăzni să rămână acolo pentru a-și duce sarcina la capăt. Nu erau griji că s-ar putea întâmpla ceva. Ei bine, s-a întâmplat. M-am născut eu!
- Deci nu v-ați născut în România!
Nu. Povestea aceasta este foarte interesantă pentru că, multă vreme, am avut foarte multe probleme cu actele de identitate – care nu erau românești – la grădiniță, la școală și la facultate, în mod special. Era foarte exotic să ai înscris în acte, ca loc de naştere, un astfel de oraș.
- Ce scria în certificatul de naștere?
Monte Carlo.
- V-ați întors vreodată la Monte Carlo?
Da, cu studenții mei, în 1997. A fost un moment foarte frumos! Ei participau la un festival de jurnalism. Am ajuns cu ei pe Coasta de Azur și am trăit un moment fericit, pentru că au obținut cel mai mare premiu pentru reportaj. Așa m-am întors la Monte Carlo şi n-am avut niciun moment sentimentul de déjà-vu.
INTERVIUL INTEGRAL pe evelinepauna.ro