ȘȚIAȚI CĂ?ȘTIINȚĂ

Date uimitoare despre… ploaie

Ploaia pare cel mai familiar zgomot de fundal din lume. Dar, potrivit oamenilor de știință, picăturile care cad din cer sunt mult mai ciudate (și mai influente) decât par. Ploaia poate redesena liniile de coastă, poate „conduce” războaie, poate afecta economii și chiar poate aduce indicii despre cum se schimbă clima.

O ploaie abundentă se anunță sub formă de diferite tipuri de nori –  cumulonimbus, falnici, pufoși, care adesea se aplatizează ca o nicovală, fabrici de furtuni, nimbostratus, ca o pătură joasă, gri, cu o parte inferioară ușor zdrențuită, cirrus, dungi strălucitoare, subțiri, alcătuite aproape în întregime din cristale de gheață. Mai departe, o altă ciudățenia a ploii este fenomenul „virga”. În locuri foarte calde sau foarte uscate, picăturile de ploaie se pot evapora pe măsură ce coboară. Societatea Americană de Meteorologie numește acest lucru „virga” – pe scurt, o ploaie care „își schimbă părerea” în aer. „Virga” este frecventă în regiunile deșertice unde aerul din partea inferioară este atât de uscat, încât picăturile care cad nu au nicio șansă de a atinge pământul. 

De asemenea, o echipă de specialiști de la Universitatea Curtin, din Australia, a studiat ciclicitatea ploii și a descoperit că cercul hidrologic al Pământului funcționa deja acum aproximativ patru miliarde de ani. Prin urmare, fiecare ploaie care udă omul contemporan este are miliarde de ani vechime… 

Și o altă ciudățenie: cel mai rece continent este practic un deșert gigantic. Precipitațiile medii în Antarctica sunt de aproximativ 5 centimetri pe an. Și da, terenul care este acoperit de gheață în proporție de aproximativ 98% este încă considerat „uscat”. În același timp, există părți din Antarctica ce depășesc așteptările – în apropierea Mării Ross, Văile Sece McMurdo sunt atât de aride și bătute de vânt încât porțiuni uriașe sunt aproape fără zăpadă. Unele zone nu au „văzut” milioane de ani fără ploaie lichidă, motiv pentru care oamenii de știință spun adesea că seamănă mai mult cu planeta Marte decât cu Pământul. Între timp, regiunea de coastă Arica, din Chile, înregistrează o medie de aproximativ 0,8 milimetri anual, fiind practic o ceață, nu o ploaie adevărată. 

Multe culturi au construit tradiții în jurul ploii – Festivalul de rachete Bun Bang Fai, din Thailanda, sezonul Makahiki din Hawaii și melodia cântărețului country Luke Bryan „Rain Is a Good Thing”. Reversul medaliei: atunci când ploaia apare când nu trebuie – cum ar fi în afara sezonului, în locul nepotrivit sau în explozii violente, bruște – este interpretată, din negura vremurilor, ca un semn rău. Iar știința modernă susține acest instinct. Modelele neregulate ale ploii pot transforma furtunile obișnuite în potopuri-surpriză. Cu alte cuvinte, atunci când precipitațiile încep să se comporte imprevizibil, acestea ar trebui văzute ca un semn de avertizare că clima planetei se schimbă în moduri pe care le vom simți cu toții. 

Ar trebui să alergăm acasă printr-o ploaie zdravănă pentru a ne uda mai puțin? Oricât ar părea de inedit, matematicienii au făcut calcule complicate în această privință. În 1976, David E. Bell, de la Harvard, a abordat problema și a ajuns la un rezultat ciudat: dacă ploaia cade direct în jos (sau vântul lovește în față), deplasarea mai rapidă înseamnă mai puțin timp total petrecut în fața loviturilor puternice, așa că ajungem mai uscați după ce străbatem pe aceeași distanță. Cu un vânt din spate, modelul lui Bell sugerează că există un punct ideal pentru a ieși din furtună: alergarea mai lentă pentru mai mult timp. O lucrare ulterioară a adăugat o altă variabilă: dimensiunea corpului. O suprafață mai expusă tinde să însemne mai multă apă „prinsă”…

Și încă un fapt inedit legat de ploaie: picăturile nu au formă de lacrimă. Sus, în nori, picăturile de ploaie își încep viața ca mici mărgele de apă care se agață de bucăți microscopice de praf și fum. Tensiunea superficială (practic, „pielea” apoasă care face ca moleculele să se lipească între ele) trage acele picături într-o sferă aproape perfectă. Odată ce o picătura începe să cadă, intervine fizica – se transformă în ceva mai apropiat de jumătatea superioară a unei chifle.

Nu în ultimul rând, dacă pentru mulți conceptul de „ploaie acidă” sună ca o farsă din benzile desenate, chimia este foarte reală – și este în mare parte din cauza oamenilor. Când centralele electrice, fabricile și motoarele vehiculelor ard combustibili fosili, eliberează dioxid de sulf și oxizi de azot. În atmosferă, aceste gaze se lasă purtate de curenții eolieni și reacționează cu apa și oxigenul, transformându-se în acizi sulfurici și nitrici. Amestecați în ploaie, zăpadă, ceață și chiar praf, au ca rezultat final ceva numit depunere acidă. 

Pe de altă parte, este de menționat în dreptul ploii efectul surprinzător asupra creierului: acel „miros de ploaie” nu este apa în sine, ci o întreagă biologie. Când pământul uscat este stropit, se formează bule minuscule care „explodează” ca o șampanie microscopică, aruncând în aer picături mici de aerosoli. Creierul uman „traduce” întregul cocktail în acel parfum curat pe care îl iubim cu toții ori de câte ori plouă. Psihologia face restul, asociind mirosul de ploaie cu începutul a ceva proaspăt și cu ideea că lucrurile cresc. 

Roxana Istudor

Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.