De ce Catalonia nu merită să fie independentă
Cu câțiva ani în urmă, cu ocazia unei mari conferințe de științe politice desfășurată în Spania, am închiriat timp de o săptămână, împreună cu câțiva colegi americani, o casă chiar în inima Cataloniei, lângă Ripol. Aceasta s-a dovedit a fi un castel medieval ce avea inclusiv o capelă, restaurată recent cu devotament de către gazdele noastre. Chiar atunci se desfășura Campionatul Mondial de fotbal, pe care Spania avea să-l câștige. Deși nu eram fani de fotbal, am felicitat gazdele noastre pentru succesul echipei naționale. S-au simțit profund jigniți: un succes al Spaniei, ne-au spus, înseamnă, pentru catalani, opusul. Pe jucătorii catalani din echipa națională spaniolă îi vedeau ca oportuniști, dacă nu chiar trădători.
După Brexit, resentimentul naționalist al regiunilor pare a fi următorul pericol pentru UE. Catalonia este una dintre regiunile care a profitat cel mai mult de pe urma programelor de coeziune ale UE pe parcursul dezvoltării sale. Deși între timp a ajuns foarte dezvoltată, în perioada 2007-2013 Catalonia era încă eligibilă pentru 1,4 miliarde de euro. Spania, unul dintre puținele exemple de succes când vine vorba de echilibrarea fiscală post-criza monedei euro, este acum destabilizată complet de proclamarea unilaterală a independenței Cataloniei, survenită în urma unui referendum neconstituțional, cu o prezentare sub 50 la sută. Întregul set de argumente al naționaliștilor catalani pentru independența lor ar putea fi aplicat aproape oriunde în Europa. Dacă asta e acceptabil pentru Catalonia, conceptul european de “integrare” devine lipsit de sens. Prin urmare, o scurtă trecere în revistă a acestor argumente, din partea unui specialist în naționalism (deși sunt ani de cînd nu m-am mai ocupat, sperînd că subiectul e depășit în Europa), merită poate făcută.
În primul rând, argumentul catalan pentru dreptul la un viitor separat de restul Spaniei este fundamentat în istoria și identitatea lor diferite de cele ale castilienilor. Însă, ca și în cazul Germaniei, Italiei, Franței, Belgiei, Regatului Unit al Marii Britanii, ca să nu mai vorbim de Polonia și România, Spania este rezultatul unirii a diferite regiuni, state sau părți de state, ce au optat, într-un moment istoric când granițele au fost puse sub semnul întrebării – ca 1918, 1945, 1989-1990 – să își unească destinele în state multinaționale moderne. O parte au optat pentru state unitare, altele pentru un model federal, dar niciunde în Europa nu a fost ales un model bazat pe identități colective, în care regiunile sunt constituite în baza unei etnii specifice. Unele state ale UE au arătat mai mult respect pentru instituțiile tradiționale dezvoltate organic (cum este cazul Germaniei), altele mai puțin (ca în Italia), dar nimeni nu a fost suficient de imprudent încât să decidă a consacra un caracter etnic regiunilor UE, a căror origine este în ordinea politică feudală care a precedat nașterea națiunilor moderne (adică în ducate, episcopate, orașe medievale, unele orațe hanseatice ca Bremen și Hamburg au și azi constituții proprii și statut de regiuni, la fel celebra Isle of Man). Excepția, desigur, a fost Regatul Iugoslav format în 1918, numit oficial “Regatul sârbilor, croaților și slovenilor”. În ciuda transformărilor sale istorice (monarhie, comunism, postcomunism), e exact persistența acestui caracter etnic care a condus la sfârșitul tragic al Regatului Iugoslav.
Așadar, insistența Parlamentului Catalan de a li se acorda un drept unilateral de a se separa nu poate fi numită ”democratică”. Nu există nicio „lege de fier” a democrației care să acorde dreptul de a vota unilateral părăsirea statului-națiune când includerea inițială a regiunii în statul-națiune s-a realizat fără constrângere. Catalonia nu a fost o colonie. În consecință, toți cetățenii statului spaniol constituit în baza Constituției democratice din 1978 au la fel de mult drept de a vota asupra viitorului proiectului lor comun pe cât au cei care locuiesc temporar în Catalonia autonomă (dintre care mulți sunt spanioli). Desigur, fiecare regiune își are istoria proprie, iar diferențele dintre regiuni trebuie luate în considerare. De exemplu, constituția iugoslavă comunistă a permis dreptul la secesiune, ceea ce este adevărat și în cazul Quebec. Nici în Scoția nu a fost vorba de un proces unilateral: dreptul de secesiune a fost acordat ca o putere temporară de către parlamentul englez de la Westminster parlamentului scoțian printr-o decizie a guvernului lui David Cameron care a decis să lase pe scoțieni să își decidă singuri soarta (și majoritatea a optat să rămînă în Anglia). Dacă guvernul englez s-ar fi opus, referendumul scoțian nu s-ar fi putut ține.
Desigur, dacă există o amenințare reală pentru identitatea sau supraviețuirea grupului minoritar din regiunea ce dorește separarea, dreptul său la autodeterminare devine mai puternic. Deși în principal comunitatea internațională respectă frontierele existente, au fost cazuri în care a recunoscut secesiuni ale unor regiuni sau grupuri amenințate cu dispariția și ale căror drepturi au fost încălcate sistematic de statul din care făceau parte. Un exemplu elocvent este situația din Kosovo: mai întâi, sub conducerea liderului comunist Slobodan Milosevic a fost suprimată predarea în școli în limba maternă; apoi, ca urmare a izbucnirii unui conflict armat, armata iugoslavă a expulzat în masă albanezi kosovari. Similar, kurzii pot să invoce genocidul Anfal, în care au fost uciși peste 50.000 de kurzi, precum și schimbarea forțată a caracterului etnic al zonelor kurde, cum ar fi Kirkuk, printr-un proces de arabizare forțată în timpul regimului lui Saddam Hussein. Cum forțele care îi înconjoară astăzi nu sunt foarte diferite de cele din timpul războiului dintre Iran și Irak, încheiat cu victimizarea lor, argumentul potrivit căruia kurzii au nevoie de un stat propriu pentru a-și asigura propria siguranță merită ascultat, mai ales dacă luăm în considerare și lupta lor eroică împotriva ISIS. Cererea lor este legitimă și ar trebui discutată în mod pașnic.
Nu se poate spune același lucru despre catalani, însă. Ei au un grad ridicat de autonomie într-o țară clasată de OCDE printre primele zece locuri din lume atunci când este vorba despre descentralizarea fiscală (colectarea directă a impozitelor de către unitățile subnaționale). Nu doar că drepturile generale ale omului nu sunt încălcate în Spania democratică, care se situează printre cele mai democratice țări din lume conform standardelor Freedom House sau Human Watch, însă politica lor lingvistică a fost, dimpotrivă, una de excludere, nu pentru incluziune. În Catalonia, elevilor le este predat exclusiv în limba catalană în primii ani de școlarizare, iar engleza este promovată mai mult decât limba spaniolă ca limbă străină, deși majoritatea catalanilor au indicat de mult timp limba spaniolă ca limba maternă, înainte ca această categorie statistică să fie eliminată. Utilizarea obligatorie a catalanei ca mijloc unic de instruire pentru toate disciplinele școlare a fost susținută de naționaliștii catalani în ultimele decenii, fără a întâmpina prea multă opoziție, deși în nici o altă regiune a Europei un grup care nu are majoritatea lingvistică a reușit să promoveze un model monolingv. Desigur, dictatorul spaniol Franco a interzis într-o perioadă catalana în școli; dar să argumentezi că în Spania democratică trebuie să facem opusul azi pentru o nedreptate din trecut e prea mult. De fapt, într-o societate bilingvă, un model bilingv trebuie promovat pentru a asigura comunicarea socială. Dacă ar fi existat o politică lingvistică similară în Scoția, scoțienii ar fi câștigat independența până acum, dar acolo engleza nu a fost dată deoparte. Această politică lingvistică aplicată consecvent deja de multă vreme arată o politică de identitate pe bază pe excludere, nu pe incluziune. Probabil că mulți dintre cei care cer astăzi independență sunt produse ale unor asemenea școli. Din păcate, în academie știm de mult că organizarea statelor pe linii identitare – dând fiecărui grup etnic propria poliție și armată proprie, spre exemplu – nu are ca rezultat nimic altceva decât secesiune.
În plus, deși trăiesc într-o regiune care a beneficiat cel mai mult de redistribuirea europeană într-o fază inițială (de exemplu, eu m-am tras pe două autostrăzi diferite, ambele destul de goale, care leagă Lerida de Barcelona, un semn de abundență rar întâlnit în altă parte în Europa), catalanii nu par dispuși să răspundă cu aceeași generozitate. Catalonia nu este jefuită de Madrid, a cărui redistribuire către regiunile mai sărace din Spania este de două ori mai mare decât cea a Barcelonei (5% față de 10% din PIB). Ce s-ar întâmpla dacă oamenii din Baden-Wurttemberg în Germania, o regiune care este mereu în topul regiunilor donatoare nete ale Europei, ar dori să își păstreze integral venitul în Baden-Wurttemberg, în loc să îl redistribuie către regiunile mai sărace din UE, iar apoi să amenințe cu secesiunea? Nu mai vorbim de faptul că această regiune nu are datoria pe care o are Catalonia: toate marile planuri de separare se bazează pe presupunerea că secesiunea este o afacere bună, din moment ce nu mai sunt plătite impozite către Spania și nici cele 72 de miliarde datorate (16,34% din datoria Spaniei). Catalonia are 16% din populația spaniolă, iar nemulțumirea sa este că asigură aproape 20% din buget prin impozite. Dar așa funcționează Europa: zonele predominant urbane și, în special, capitalele, redistribuie către cele predominant rurale; zonele cu o economie mai bună, le ajută pe cele care ajung în recesiune, dat fiind că norocul economic fluctuează în timp. Solidaritatea economică între și în cadrul națiunii ca parte a UE reprezintă o garanție pentru vremuri grele. Europa este plină de orașe care, cândva, reprezentau o putere economică importantă pe scena europeană iar astăzi au ajuns doar locuri fermecătoare de vizitat pentru amatorii de patrimoniu UNESCO. În mod cert ar fi o afacere bună pentru oricare dintre noi dacă am pleca cu datoriile neachitate și am păstra toate veniturile atunci când lucrurile merg bine pentru noi. Bineînțeles, o astfel de perspectivă place votanților.
Ultimul lor argument privește diferențele ideologice, la Barcelona e la putere stînga, iar la Madrid dreapta. Cum ar fi dacă orice județ în care majoritatea politică se întâmplă să fie diferită la un moment dat de cea de la nivel național- o situație întâlnită în fiecare zi, oriunde, atunci când au loc alegeri libere – ar decide să se separe, numindu-i pe ceilalți fasciști sau comuniști? Nu în ultimul rând, este adusă în discuție monarhia, un subiect care produce o diviziune profundă între republicani și monarhiști. Surprinzător, în politici publice monarhia constituțională nu e ceva negativ, și doi economiști au calculat într-o carte celebră că Grecia ar fi la nivelul economic al Spaniei dacă ar fi păstrat monarhia și avantajul de stabilitate pe care aceasta îl presupune.
Amestecul de naționalism cu populism nu este nou în Europa, dar a reapărut în ultimii ani. Povestea catalană este, însă, un exemplu deosebit. Dacă acceptăm astfel de argumente egoiste și iresponsabile chiar și într-un singur caz, întreaga Europă este în pericol de dispariție. Acesta este motivul pentru care atât Vladimir Putin, cât și Nigel Farage se află în fruntea listei celor care susțin cauza catalană, că destabilizează Europa. Cum poate cauza catalană, zilnic promovată de canalul de propagandă Rusia Today (prin opoziție cu ”fascismul spaniol”) să reprezinte un lucru bun pentru noi, europenii? Poate că este timpul să fim mai critici la nivel european privind eroii naționali catalani carismatici, înainte ca ei să facă o forță din toți separatiștii din Europa. La începutul anilor 1990, Italia s-a confruntat cu probleme similare, când Partidul Ligii Nordului (Lega Nord) s-a bucurat de un succes electoral important în Veneto și Lombardia tocmai printr-o campanie împotriva Romei și a “statului centralist” care ar fi jefuit nordul muncitor pentru a redistribui resursele către sudul parazitar. Atunci când independentiștii au trecut la acțiuni concrete – nesupunere civilă, greve fiscale, ocuparea unor locuri publice cum ar fi clopotnița San Marco din Veneția, guvernul a reacționat dur cu acțiuni legale și în cele din urmă cu condamnări ce au variat de la evaziune fiscală la terorism. Și nu, Italia nu era condusă de fasciști la vremea respectivă, ci de eurocrați de stânga ca Giuliano Amato și Romano Prodi.