De la prejudicierea și defăimarea țării, la tribunalul poporului ?

De la  lovitură de stat, la pericol de război civil și de la infracțiunea de abținere la vot, la trădare națională – astfel de încadrări cu pretenții juridice și-au administrat  cele două tabere implicate în conflictul Referendumului, din care cu adevărat păgubiți au ieșit românii, invocați ca ultim argument și de unii și de alții.

Ce a condus la o asemenea escaladare a acestui război al nervilor în care au fost implicați și capii Europei și Americii?

Înainte de toate, aviditatea pentru putere, folosită pentru  scopuri  personale și de clan, sub masca interesului național, disprețul pentru oamenii acestei țări, reaua credință împinsă la paroxism, dar și prostia patentă, necunoașterea elementară a legilor ca și a realității statistice la nivel demografic.

Pentru că trebuie să fim de acord că dacă manipularea realității pentru derutarea adversarului poate fi taxată drept rea credință, când o faci în defavoarea ta nu poate fi vorba decât de prostie. Aceasta în condițiile în care se putea lămuri totul de la bun început de către un funcționar care să fi stăpânit domeniul.

A fost o adevărată aiureală a listelor în baza cărora s-a stabilit cvorumul. S-au făcut tot felul de presupuneri de către politicieni dar și de către jurnaliști înregimentați, interesați să ascundă ceea ce nu le convenea, și de o parte și de alta. Zi de zi mai apărea o descoperire epocală.

La  referendumul precedent au fost incluși pe listele permanente și cei din diaspora, clama o tabără, ba nu-i adevărat, striga în replică cealaltă. Era atât de greu să se verifice și să se dea un răspuns oficial?  Listele s-ar găsi la guvern, sau la minister, motiv pentru care Curtea Constituțională s-a și adresat lor în primă instanță. Dar a aflat o dată cu guvernul că se află la Autoritatea Electorală Centrală.

Tot ca o revelație de ultim moment, ”șocantă”, s-a prezentat documentul conform  căruia la alegerile prezidențiale din 2009, cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate au fost trecuți pe liste suplimentare. Era greu de evitat tevatura în jurul acestui subiect?

Nu s-a găsit nimeni din administrație să aducă acest document la masa discuției publice de la bun început? De fiecare dată, o parte a fost interesată să creeze confuzie, dar cealaltă trebuia să intre în polemică sau să prezinte imediat documentele și textele de lege în cauză?

O poveste fără de sfârșit a generat-o numărul de alegători, pornind de la datele preliminare ale recensământului din 2011, conform căruia populația a scăzut la circa 19 milioane și jumătate, ceea ce înseamnă că sub nici o formă nu se mai poate ca locuitorii cu drept de vot să fie de peste 18 milioane.

Confuzii întreținute în mod deliberat până zilele trecute când, la întrebarea unui ziar, șeful Direcției de Evidență a Populației din Ministerul de Interne, între timp cărat pe la DNA, a dat cifra la zi a codurilor numerice personale, care depășesc cifra de 22 milioane și jumătate. Aceasta înseamnă că este posibil ca populația cu drept de vot să fie în jur de 18 milioane, cu precizarea că aproximativ trei milioane de cetățeni români  se află în străinătate.

Dintre aceștia, o parte nu au drept de vot, fie că sunt minori, fie că au renunțat la cetățenie, fie că se află în diverse situații de incompatibilitate. Ceilalți pot avea domiciliul într-o țară UE, ceea ce nu le schimbă statutul de cetățeni ai României, dar votează pentru țara adoptivă, nu și într-una și în alta.

Când e vorba de  reședință, ceea ce înseamnă că sunt mutați temporar  din țară, pot rămâne pe listele permanente, caz în care nu pot vota în străinătate.

Cei mai mulți însă nu au nici un fel de mutație, nici permanentă, nici temporară, motiv pentru care rămân de drept pe listele permanente, dar în acest caz, ar trebui să se facă un punctaj ulterior spre a se scădea cei care au votat pe listele suplimentare.

Nu este mai complicat decât aiureala la care s-a ajuns prin tot felul de argumentări parțiale și partizane și în fapt este exact procedura conformă literei și spiritului legii.

Curtea Constituțională este, însă în principal, răspunzătoare de toată brambureala.

Din mai multe motive. Înainte de toate,  pentru că sub nici o formă nu poate fi admisă explicația, până la urmă asumată de majoritatea membrilor, adică cinci din nouă, că judecătorul care a modificat și semnat așa-zisa ”erată” prin care s-a modificat esențial conținutul comunicării inițiale care reproducea decizia Curții, dată cu unanimitate, era îndreptățit să facă un asemenea gest.

În primul rând, fiindcă a încălcat un principiu fundamental al sistemului juridic, respectiv cel al simetriei actelor conform cărora nu poate desființa sau modifica un act decât emitentul. Sau un organism ierarhic superior, dacă se prevede în mod expres.

S-a vorbit foarte mult de principii în toată această saga a referendumului, dar aproape deloc despre modalitățile de aplicare concretă. Sau, atunci când s-a făcut, s-au dat interpretări abuzive ori doar penibile, ca în cazul în care s-a spus că ministrul justiției poate controla activitatea procurorilor.

Dar, la rândul lor, procurorii și-au depășit atribuțiile atunci cînd au lăsat orice altă preocupare deoparte spre a demonstra că unii cetățeni s-ar fi dus la vot influențați de cineva anume. Nu că ar fi fost influențați să voteze într-un fel anume, ci că au fost determinați să meargă la vot, ceea ce nu poate fi o infracțiune, decât dacă onor parchetul asimilează participarea la scrutin cu manifestarea unei opțiuni, caz în care avem de a face cu  o problemă și mai mare. Aceea că procurorii îi anchetează pe cei care au votat împotriva președintelui suspendat, caz în care vorbim de încălcarea sau îngrădirea unui drept fundamental intangibil.

O întrebare oricum rămâne. Care este mobilul acestor desanturi ale parchetului?

Încălcarea legii sau  argumentarea tezei președintelui suspendat că numărul celor care au votat împotriva sa este în realitate mai mic?

De ce la alegerile anterioare, parchetul nu a desfășurat asemenea acțiuni de amploare?

Există și o explicație care însă mai mult complică lucrurile. Aceea că în anii anteriori, nu procurorii făceau anchetele, cercetarea la fața locului, ci poliția, cum este și normal, numai că de data asta cei interesați de rezultatul acestor anchete penale nu au mai avut încredere în polițiști, considerați a fi în tabăra opusă, iar în cazurile izolate, când s-au implicat, au făcut-o, parcă, în scopul compromiterii acțiunii, ca de pildă în povestea transportării comisiilor electorale anchetate cu duba destinată deținuților.

Marți, 21 august, ar urma să ia sfârșit tot acest iureș care a adus mari prejudicii de imagine și economice țării. Dar nu este deloc imposibil să asistăm la o relansare a sa. Înainte de toate, deoarece decizia trebuie să se ia de către Curtea Constituțională cu șase voturi la trei.

Până în acest moment nu se cunoaște ca vreunul dintre cei patru judecători numiți de partidele de la guvernare să-și fi schimbat poziția.

Apoi, decizia va ajunge la Parlament, în cadrul căruia inițiatorii suspendării președintelui dețin în continuare majoritatea și pot face referiri în motivarea hotărârii la iregularitățile referendumului, în primul rând la îndemnul de a nu participa la vot, după ce s-au făcut presiuni pentru introducerea pragului de cincizeci la sută din numărul electoratului, ceea ce a fost deja invocat ca infracțiune.

Limbaj greu și amenințări pe măsură, contrabalansat cu ideea și mai funestă, după cea referitoare la lovitura de stat, a războiului civil.

Se pare că, până la urmă, tot de competența justiției va rămâne această afacere ce a dus la prejudicierea și defăimarea țării. Dar poate că va fi vorba de un tribunal al poporului.

ION MARIN

(volumul ”Dans tribal pe mormântul de aur”, ed. Semne, 2012)

Comments

comments