Despre etica jurnalistică
În jurnalism, ca și în viață nu poți fi decât etic sau non etic. A treia cale nu există, călduț sau și cu una și cu alta, este exclus. Poți fi de partea binelui, dreptății și adevărului sau nu. Pentru asta trebuie să ai un ghid și nu-l găsești decât în ceea ce omenirea a inventat ca sisteme normative, adică, religioase, morale, legale și deontologice. A le respecta înseamnă a fi de acord cu ele, adică a avea un sistem de norme propriu, intern, ca o monadă ce reflectă universul, cum credea Leibniz, sau, cum se spune, din conștiință ori din convingere, sau a le respecta de frică, din constrîngere, pentru că toate sistemele normative, au o formă de sancțiune, de impunere erga omnes. Dar noi știm că sunt oameni care respectă normele, de la cele penale la conveniențe, sunt comme il faux, cum trebuie, în vreme ce alții, dimpotrivă. Și totuși, dintre aceștia, unii sunt de partea binelui, ca de pildă haiducii și luptătorii pentru libertate, care sunt greu de deosebit de teroriști în doctrină, de către savanții securității și geopoliticii, în vreme ce alții, sunt de cealaltă parte. Cum este posibil? Este, fiindcă nici un sistem normativ nu este până la capăt de partea binelui, adevărului și dreptății în sens absolut, ci în mod circumstanțiat de interesele de grup, ce pot fi numite și generale sau majoritare, care le-au generat.
Toate sistemele morale au la bază interesele și condițiile grupurilor etnice ce le-au constituit, toate religiile, care se bazează în mod deschis pe mit, nu pe adevăr, toate sistemele juridice, promovează dreptatea, adevărul și binele lor. Deontologia și deontologia jurnalistică, fiind sisteme normative, nu fac excepție. Și totuși, ca s-o n-o lungesc aici, o să vedeți în comunicări și dacă suntem sănătoși, nu murim și ne ajută, Dumnezeu Drăguțu,cum zicea cu dreptate bunica, și în carte, cred că există un bine imanent comun tuturor sistemelor normative, și că el este mereu promovat de cei altruiști, adică de oamenii dedicați celorlalți, de Don Quijoții care sar mereu la gâtul morilor de vânt, și sunt îndrăgostiți de o iluzie, căci asta era Dulcinea del Toboso, în vreme ce tâmpiții și lacomii Sancho îi va privi mereu cu superioritate, urmându-și interesul de a a-i înșela și minți pe ceilalți și a deveni guvernatori de ostrov. Sau, ca să ne referim la sistemul etic cel mai apropiat nouă, creștini fiind, să ne amintim a opta fericire care sună așa: fericiți cei care se aleargă după dreptate, căci a lor va fi împărăția cerurilor. Don Quijoții, sau oamenii lujer, cum le mai spun eu, aceștia sunt.
Ceea ce un ziarist, nu neapărat unul catalogat a fi justițiar, deci nu prea zdravăn, trebuie să facă în permanență. Dar, religia creștină, nu întâmplător socotită cea mai umanistă, căci Dumnezeu s-a făcut om să ne ia păcatele, mai are o soluție, de data asta pentru oricine și fără nici un efort și eu zic pentru Sancho sau oamenii vălătuci care merg unde bate vântul și n-au nici o aspirație. Fericiți cei săraci cu duhul. De unde concluzia că a fi etic nu înseamnă deloc a fi fericit și deloc comod. Dimpotrivă, este o povară, iar ca jurnaliști ne place să spunem că este o vocație sau o misiune.
Ion MARIN