Dezghețul ideologic și sentimental în regatul lipsei de semnificații. Primăvara iubirii pragheze (Exclusivitate)

Motto: „Face to face, the angel and the demon were emitting, with the same sounds, absolutely contrary things. The devil was watching the angel’s laughter. Hearing for the first time the laughter of the cunning, the angel froze.”

(The Book of Laughter and Forgetting, Milan Kundera)

Primăvara de la Praga, în Kundera: trezirea/amnezia, interfața între două lumi, o fântână arteziană, în plin deșert, și roua noului anotimp care face să răsară iarba din țărână după ploi acide, două feluri de râs, râsul drăcesc, grimasa, trupurile contorsionate, acea nebunie monstruoasă care fluidizează masele și le imprimă supunerea; în execuții drăcești, Ianus își arată cealaltă față, demonică, distorsionată, comunismul gol-goluț, rânjetul satanic peste grotele unde a putrezit poporul simulând, într-o reală hipnoză: epoca îndoctrinării.

Și râsul angelic, o fantasmă plutind în imaginația exilatului ceh, ca o zbatere lină, Viața e în altă parte, în alte cuvinte, cu adevărat, dragostea e în altă parte.

În noaptea comunistă factuală, printr-un transfer semantic al cuvintelor ce se ridică, ușoare, libere, fără scrupule dogmatice marxiste, în narațiune găsim un autor impetuos, degajat sub presiunea puterii politice discreționare și condamnându-i călăii.

Ton alb. Kundera, prima falie a narațiunii: un nostalgic al Primăverii de la Praga.

21 august 1968, Rusia trimite în Cehia o armată de jumătate de milion de oameni, invazie urmată de exilul a o sută douăzeci de mii de cehi. Pe de o parte, idila comunistă, absolut savuroasă în descrierea, de amănunt fiziologic, a impregnării relațiilor de cuplu cu marxismul naționalist, cel ce reactualizează și repară sistemul „defect”, în oricare excese emotive. Complementar, un alt plan narativ al „femeii descompuse”, un simulacru, leit portretelor feminine din arta suprarealistă.

O narațiune barochistă, construită din cioburi, frânturi, rămășițe ale umanului, narațiune în fluxul memoriei, cu seducția psiho-sexuală a noului roman francez (Allan Robbe-Grillet) și evicțiunea corpusului textual. Textul, la nivelul psihanalitic al paradoxului existențial, interiorizat, misogin, se deschide într-un autocomentariu permanent, în metatext.

Comicul absurd sau „nevoia psihică de umor” provine din excesul de logică, arbitrariu, și plierea sentimentalismului relaxat pe stratul realist-rânced al comunismului participativ, ce favorizează „instrucția” maselor.

Stereotipul acțiunilor sacramentale, sub comunism, iubire-facere-îndoctrinare-moarte, un mixt, marchează umorul genialoid. De altfel, lucidul și acidul Kundera, la fel postmoderniștilor, în „neseriozitatea” sa, devine enervant la culme în lumea seriozității exacerbate, patriotice, comunist-revoluționare, își asumă rejecția, emigrând, în 1975, în Franța.

Toposul exotic, populat cu personaje în divorț psihic și fizic, incongruente, femeile, cu rol de simplu instrument sexual, fără interiorități devoalate, bărbații, supereroi exteriorizați, supraexpuși, maimuțărind tentațiile interminabile. (Mărul de aur al dorinței eterne, Falsul autostop, Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri, Eduard și Dumnezeu).

Martin, din Mărul de aur al dorinței eterne, știe să acosteze orice femeie de pe stradă, după care și le notează, meticulos, într-un carnet, Tamina, din Cartea râsului și a uitării, e violată de un grup de copii, pe o insulă paradisiacă, iubiții marxiști, Edwige și Jan, maladivi, într-o lume întoarsă, morbid-carnavalescă, a mutanților, o epocă ce, evident, își repudia exemplarele ieșite din comun.

„Da, ai dreptate, striga Edwige entuziasmată, dincolo de temnița civilizației noastre e insula lui Daphnis…Cei câțiva metri de plajă se transformară curând într-un amfiteatru. Se apropiau de ei câteva grupuri mici de oameni în pielea goală, Edwige îl prezenta pe Jan.

Oamenii îi strângeau mâna, îl salutau, declinându-și titlurile, și spunând cât se bucură de cunoștință. Apoi, abordară diferite subiecte: temperatura apei, ipocrizia socioetății care mutilează trupul și sufletul, frumusețea insulei.

Un bărbat dezvoltă ideea că civilizația occidentală e pe cale de dispariție și umanitatea se va elibera, în sfârșit, de povara înrobitoare a tradiției iudeo-creștine. Bărbatul vorbea, toți ceilalți îl ascultau cu interes, în timp ce mădularele lor dezgolite priveau prostește și cu tristețe, spre nisipul auriu”.

Cehul Kundera a spart tot și a găsit stilistica adecvată contextului. Kundera vorbește despre sex, morții comunismului, despre rusificare, regresie!

Cartea râsului și a uitării se închide, apoteotic, într-un club socialist, idilic, pe o insulă utopică, a nudiștilor marxiști, ce au determinat și exhibat viitorul înălțător al patriei. Eduard și Alice, din Eduard și Dumnezeu, cuplu pe un traseu prea fățiș al demonstrației erorii, „semne fără nicio semnificație”, într-un adevărat „concept” paranoic existențial: „Unde ar ajunge socialismul dacă toți ar crede că lumea e în mâinile lui Dumnezeu?(…) Povestea de dragoste pe care o trăia cu Alice era o poveste meschină, împletită din momente întâmplătoare și erori, o poveste fără sens; i se părea că toți oamenii cu care se întâlnea la noul loc de muncă nu erau decât niște linii supte de o hârtie sugativă, el însuși nu este altceva decât o umbră a acestor oameni umbriți, deoarece își epuiza toată rațiunea pentru a li se adapta, o umbră subordonată, derivată și simplă”.

Curând, tentativele și victoriile sexuale se bifurcă, cuplul ajunge triunghi amoros, incluzând directoarea școlii unde Eduard era professor.

Paradoxul regăsirii substanțiale a lui Dumnezeu, în mijlocul acestor întâmplări cu iz domestic, autoscopic, i se revelează autorului, duplicat în personaj, în narațiunea homodiegetică, personală, nu solemn, nici mistic și nici ca martiraj:

Eduard stă pe banca de lemn, chinuit de regetul că Dumnezeu nu există. Și tocmai în această clipă, regretul lui e atât de mare încât, din adâncul regretului său, îi răsare în față chipul adevărat și viu al dumnezeirii”.

De pe margine, la persoana a treia, autorul unui memorial rece, anticomunist, atroce, trăiește și transmite stările hazardate, prin metonimie, personalizare și…animism. Mascota poeziei, din Viața e în altă parte, poetul Jaromil, adorator de Rimbaud și de Shelley, funcționează ca muncitor liric, tranzistor într-o metafizică adaptată revoluției socialiste.

Paranoia exercițiilor lirice impuse de partid, combinate cu voluntariatul poetic al omagiului, în era stalinist-leninistă, ating paroxismul. Jaromil își denunță iubita, pentru o vină imaginară, ea este arestată de poliția politică, timp în care poetul moare, din cauza unei boli banale. Kundera a secționat chirurgical sufletul.

Nonconformismul e simbiotic blazării, întro lume întoarsă. Viața e în altă parte descrie farsa macabră a „revoluției”, mișcării tectonice comuniste, cu amănuntele partici – pan tului, un comentator „adaptat” și tenace. Ironia neagră a autorului, istoric implicat, și umorul detașat, transmit fidel gustul amar-dulce-tembel al participării comune la autoflagel.

„Jaromil își golise sufletul, ca un hangar, pentru a face loc în el zgomotoaselor fanfare ale lumii. Revoluția pretinde să facem corp comun cu ea. La Praga, anul 1949 a însemnat pentru studențimea cehă tocmai această ciudată tranziție, în care visul nu mai era doar un vis; strigătele lor de bucurie deveniseră obligatorii”. Kristeva sau Bachelard au semiotizat „durata/ istoria bolnavă”, psihanalizând o „literatură a adâncimii”, cheie în care este descifrabil Milan Kundera. (…)”Tovarășe Jaromil (îi atrage atenția poetului, șeful cu propaganda), visul e realitate? Asta-i idealism de cea mai ordinară speță.

N-ai citit Rudé pravo? Pe prima pagină e publicată lista cu o sută de lozinci și chemări pentru ziua de Întîi Mai, lista a fost stabilită de secția de propagandă a comitetului central al partidului (…) Jaromil ținu să afirme că revoluția trebuie să transforme întreaga viață sub toate aspectele ei, inclusiv familia și dragostea./ Se poate, dar toate acestea pot fi exprimate mai bine: pentru o politică socialistă, pentru o familie socialistă!”

Larousse, Istoria universală, consemnează doi scriitori de referință ai perioadei și mărturiile lor: Milan Kundera și Arthur London. Un studiu comparativ al național-stalinismului, Making Sense of North-Korea: National-Stalinism in comparative-historical perspective, dezvoltă, hermeneutic, similitudinea frapantă a substanței mentale ideologice, în ethosuri complet diferite. Referentul acestui gen literar: literatura terifia(n)tă a exilului, antibolșevică, este, desigur, Soljenițin, portretizat de Kundera. Distopie neverosimilă și aplicată exemplar colectivității (coloniei penitenciare), proiectul pedagogic al lui Makarenko (reeducarea), este analizabil în „chimia spirituală” a tuturor locuitorilor blocului sovietic.

Publicarea, de dată recentă, a seriei de autor „Milan Kundera”, în română, reprezintă o recuperare necesară. Impresionantă, mai ales prin acutizarea percepției, nuvelistica sa (romanescă, de Nou Roman) trebuie citită contextual și cronologic, altfel, lasă o senzație de impersonalizare creatoare, de produs celebru și covor roșu, tentant ambalaj modernist al ficțiunii.

Predestinarea operei lui Kundera e să restabilească istoria vie, personală, un reper împotriva amneziei colective (o evoluție întoarsă ne poate marca oricând).

Procesul autoscopiei scriitorului european, sub comunism, în timpul războiului rece, s-a desfășurat în torturi identice etnic (în Europa centrală și de est) , similar imprimate spiritual. Deși, uman, mentalitar, îmi pare mai aproape de profetica justicia social a lui Blasco Ibanez. Sociologic, recompune traseul cunoscut al exilului…

Mimetismul „artei” tematice, interpretat frenetic, cu osârdie patriotică, fac din Kundera un mim ce recompune, în nota dominantă a comediei-noir, gotică, schema de producere:

– fronda

– coborârea în infern (catabasa)

– abjurarea comunismului

 – umorul „apetisant” al tranzacției ideologico-sexuale.

Mirek și Zdena, cuplul matriceal, infailibil creator al „omului nou”, diseminat în mulțime:

„Participau la ședințe, ea deplângea moartea lui Masturbov, el mârâia ca un câine peste trupul ei și nu puteau trăi unul fără celălalt (…) Odată, la o întrunire, Zdena se smiorcăia și își ștergea ochii cu batista, în ajun, murise un om de stat rus. Un oarecare Jdanov, Arbuzov sau Masturbov. Judecând după abundența lacrimilor, moartea lui Masturbov o afectase mult”.

Aceeași patologie colectivă a ocultării mesajelor, conformă canonului stalinist, fie și a notelor de jurnal, pentru că o condamnare la temniță grea survine unei simple manifestări a gîndului personal. De aceea, majoritatea jurnalelor oprimaților au devenit, în postcomunism, literatură (defulare sau „alopatie mentală”, îi zicea Bachelard).

Luate cronologic, nuvelele grupate în „roman”, seamănă cronicii impresioniste, ironice, susținând psihologia unui „om fără însușiri”, un cumul textual al destinelor unilaterale, previzibile, în contrapunct cu bogata ambiguitate a vieții. Amatorii de „epic” și de povestiri funcționale, coerente și inteligibile, fuseseră deja derutați și excluși, la momentul afirmării ca scriitor a imprevizibilului „sclav” textual, Kundera (Kafka, Joyce și Musil deconstruiseră romanul tradițional).

Povestea semnului și a simbolului este adoptată, în estul european al anilor ‘60-’70, ca necesitate (alegorică, subterfugiu estetic). Niciodată alegoria sau simbolul nu au avut reflexe adaptive (fake-ul narativ al comunismului vizionar se exclude!).

„Portretul artistului”, al superbărbatului (Jarry), unul diferențiat, observator al întregii lumi a conștiințelor denaturate, este, de fapt, prin impersonalizarea creatoare a autorului („Je est un autre”), un tip cu personalitate multiplă, refractar, în patologia socială, nu estetică. Jaromil, student în Praga anului 1948 a descoperit poezia modernă (Breton, Eluard, Rimbaud), și își compune un slogan din fraza scrisă de Rimbaud, în „Un anotimp în infern”: „Trebuie să fii absolut modern!“

Ironia lui Kundera, ca narator al psihologiilor abisale, al incertitudinii și caracterelor contorsionate, infuzează acest personaj-simbol cu adaptarea la rău, a unei întregi generații. Jaromil se dezice de Picasso, Dali, Breton sau Rimbaud, de cubism și suprarealism, pentru că, în vremea lui, culmea modernității admise o reprezintă Stalin și Armata Roșie! Sloganul „absolutului modern” demonstrează vidul modernității, kitschul. Sau cât de fashionabil poate părea …Stalin. ( În contextul alienant al fervorii comuniste, unei Coreea de Nord, spre exemplu, unde, în prezent, sunt arestați oameni ce nu demonstrează suficient, persuasiv, atașamentul față de liderii absolu tis – mului, putem înțelege procesul de automatizare al roboților umani, inexpresivi).

Lumea lui Kundera, populată cu același Jaromil, multiplicat, de serie, devine un oximoronic hazard-clar, unde personajele pot opta pentru nebunie politică sau pentru mistificarea continuă a personalității, interesantă alternativă.

Imunitatea unor actanți, în lumea dezintegrată, își are sursa, probabil, în neadaptare (feroce)… Istoriografia, păstrează convențional, „fără emoție”, trecutul.

Istoria se rescrie în forma reprezentărilor narative ale trecutului, adeseori prin „dislocarea povestirii”.

Cinic, sentimental, ironic, aproape senin în ultimele romane, scrise în franceză, cu aceleași savuroase percepții sexiste, încorporate istoric, Kundera recuperează „valoarea neînsemnătății”, în „Sărbătoarea neînsemnătății”, bucuriile mărunte ale vieții, „inutile”, adică fără program/ plan de dezvoltare, legat de seriozitatea marilor adevăruri.

Cât de importante sunt nuvelele lui Kundera astăzi? Cât de insuportabile sunt nuvelele lui Kundera astăzi, ca (re)amintire, înregistrare a mentalității reducției?

Grațiela POPESCU

lector univ.dr., Jurnalism Hyperion

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.