Dincolo de… credinţă Cristian Mungiu: După dealuri
Filmul lui Cristian Mungiu este anticanonic – estetic vorbind –, un film ce răstoarnă normalitatea cotidianului, agreată de filmul românesc al ultimelor două decenii. Fără a fi retro – o face doar prin structura intimă a temei, deplasarea spre maxima actualizare fiind miza reformulării scenariului – şi fără a fi altfel decât se arată un film contemporan, este diferit, cu riscul de a lăsa mai puţini spectatori în sală.
Călugăriţe cu priviri stranii, duplicitare şi curioase, cu traume diverse (unele istorisesc crîmpeie din existenţa anterioară, traumatizantă), un preot-duhovnic cu fizionomie spirituală nedefinită strict religios (tati pentru orfani, apelativ comic şi grotesc în context), un rol deschis spre orice alte tare sau virtuţi prin excepţionalul joc al Valeriu Andriuţă.
Energiile vieţii, supravieţuirea târâtă, concentraţionarul, aparenta linişte a izolării, o natură ce nu are nimic pitoresc, dar exită ca spaţiu psihologic şi mesaj estetic (imaginea panoramică ce apare ca afiş are potenţial breugelian, dar şi luciu domolit, litografic), sunt cele mai pregnante resurse ale unei vizionări care acceptă ideea filmului, aceea de a vorbi despre adevărul unor fapte autentic dramatice, păstrând configuraţia documentului fără a incrimina orbeşte, dar şi fără a face posibile clemenţa sau motivaţia religioasă ce nu pot fi justificate decît prin delictul – religios vorbind – uciderii semenului.
De fapt, ambiguitatea gesturilor umane şi chiar a intenţiilor bune, necesitatea de a reface permanent reperele sunt indiciile unui mesaj posibil, viaţa în sihăstrie e altfel decât cea banuită dinafară, existenţa e o trăire la limita civilizaţiei, o trăire la limita suportabilităţii, dar, dincolo de bine, nu poate fi absolutul visat.
Desigur, alta este problematica acestui film. Cristian Mungiu vorbeşte despre dezmoşteniţii soartei, despre violenţă, despre prietenie şi dragoste, despre izolare şi rătăcire, despre oameni care pot accepta să fie sacrificaţi fiindcă ei nu au identitate socială consfiinţită prin spaţiu, aceşti oameni prin care se arată cumplite suferinţe ale căror jucători şi victime se regăsesc în uman.
Preferinţa pentru Antigonele contemporane pe care Cristian Mungiu a aratat-o încă din cel mai izbutit film al său – 4, 3, 2… – capătă în acest film o culoare specială: cele două prietene (Cosmina Stratan şi Cristina Flutur) sunt orfane, azilante vechi ce au împărţit mereu iluzia unei vieţi normale, legătura de solidaritate morală dintre cele două fete din filmul anterior fiind în acest nou film, mult mai apropiată de patologic, de excesiv, fie el afectiv fie senzual.
Orfelinatul, spitalul şi schitul sunt aduse în plan apropiat ca simbioză a unor spaţii cu detenţie spirituală şi trupească, de necesitate dureroasă, trauma şi decentrarea psihică fiind posibile inserări ale unui mesaj umanist unificator ce face posibilă ştergerea în subliminal a cazului devenit poveste teribilă: exorcizarea ca eşec al salvării, moartea ca vinovăţie a oricărei agresiuni.
Schemă ce înscrie în sine şi mesajul politic al unei lumi închise în propriile-i frenezii.
Elena SAULEA