Doamnă Firea, când le spuneți bucureștenilor că le-ați condamnat copiii să înghețe în case?
La doar 300 de metri de Palatul Cotroceni se înalță furnalele CET Grozăvești. În 1902, când a fost construită termocentrala, era la marginea Bucureștiului. Azi locul este semicentral, dar CET-ul este încă acolo pe post de monument al retardului industrial comunist și post-comunist.
Începând cu anii ’60, noile blocuri din Capitală au început să fie încălzite în sistem stalinist. Patru termocentrale mari și alte câteva mai mici produc curent și abur tehnologic pentru industrie (care nu prea mai există) iar căldura reziduală este pompată și recirculată până în apartamentele populației.
Numai că sistemul are mari probleme de concepție. Eficiența economică este mică din start, apoi se pierde 20% pe rețeaua de transport (de la CET-uri până la „punctele termice”) și încă 10% pe rețeaua de distribuție (de la „punctele termice”) până la consumatori.
Rețelele sunt vechi de zeci de ani și ciuruite iar timpul n-a făcut decât să agraveze problema – reparațiile și modernizările n-au ținut pasul cu degradarea.
Însă până acum cea mai la îndemână soluție a fost cârpirea sistemului, cu prețul unor subvenții care au totalizat multe miliarde de euro și al intrării în insolvență a ELCEN și RADET, aflate de acum în curtea municipalității bucureștene.
Problema este presantă și rezolvări se caută. Doar că, după cum arată acum, rezolvarea este sinistră: să păstrăm sistemul centralizat încă măcar 25 de ani!
O știre care a trecut aproape neobservată la vremea ei arată cum în urmă cu un an Consiliul General al Municipiulul București a adoptat strategia de alimentare cu energie termică în sistem centralizat.
Strategia analizează sumar trei scenarii – 1. păstrarea sistemului actual; 2. construirea de centrale zonale pe locul actualelor puncte termice; 3. desființarea întregului sistem și trecerea la centrale de apartament. Autorii aruncă niște punctaje din vârful pixului și decid astfel că varianta 1. este calea de urmat.
Strategia păcătuiește în cel puțin două puncte esențiale. Unul este lipsa unui impact financiar detaliat al fiecărei opțiuni, incluzând costurile și beneficiile, directe și indirecte, pe termen lung. Mai rău de atât, însă, studiul nu suflă o vorbă despre ce ar urma să se întâmple după.
Probabil că sistemul, așa cum arată el, mai poate fi cârpit până în anul 2042, cu costuri și eforturi din ce în ce mai mari. Însă, în momentul respectiv, termocentralele și majoritatea rețelei vor avea 70-80 de ani și este greu de crezut că nu vor plezni de-a dreptul, lăsând capitala în frig.
Iar vreo rezervă de eficiență din care să poată fi plătit un sistem alternativ nu există – dimpotrivă, alte miliarde de euro se vor fi vărsat în pământ sub formă de apă fierbinte.
Varianta a treia, a centralelor individuale este cea mai tentantă pentru cei mai mulți, și acesta este motivul pentru care autoritățile încearcă să le pună cât mai multe bețe în roate celor care vor să se debranșeze. Probabil că acolo se va ajunge, mai devreme sau mai târziu. Este însă de dorit? Din punctul de vedere al eficienței, centrala de apartament nu rezolvă mare lucru – gazul se scumpește așa că factura va fi tot mare. Logistic, este un adevărat coșmar iar social dă o senzație de ghetou similară cu cea pe care o dau ligheanele „parabolice” din ghetourile adevărate: vechinii nu s-au înțeles să plătească puțin împreună așa că au ajuns să plătească mult dar separat.
Pe de altă parte, argumentele de eficiență pentru varianta a doua se găsesc chiar în studiul AMRSP. În afară de CET-uri, sistemul de termoficare din București mai operează și 46 de așa-numite centrale termice de cvartal, construite în anii ’50-’60. Acestea sunt cele mai eficiente dintre toate, chiar dacă tehnologia folosită este departe de standardele moderne, iar pierderile pe rețea coboară chiar și până la zero.
Există dezavantaje specifice, unele corect-identificate: poluarea se mută mai în interiorul orașului (în schimb trecerea de la păcură la exclusiv-gaz ar reduce poluarea totală) iar logistic este destul de complicat (trebuie reamenajare de spații, coșuri de gaze arse etc.).
Altă problemă este securitatea aprovizionării cu combustibil. CET-urile actuale sunt concepute să ardă la nevoie păcură, pentru momentele în care „scade presiunea” pe conductele de gaz rusesc. Micro-generarea are nevoie de combustibil de calitate înaltă – gazul natural – pentru a ține poluarea la nivel redus și pentru a evita nevoia de rezervoare suplimentare de combustibil lichid ușor. Din acest motiv, este esențial ca politica de exploatare a gazelor din Marea Neagră să fie gândită prioritar în folosul securității energetice a României și abia în secundar al vecinilor.
În schimb, raportul AMRSP susține că această variantă ar fi „cea mai scumpă”. Poate că este, în termeni de costuri directe, însă mai departe sistemul poate fi operat fără pierdere sau chiar în profit.
În București există ceva mai mult de 1000 de „puncte termice”, al căror rol în prezent este să folosească agentul termic din rețeaua de transport pentru a încălzi apa destinată locuințelor.
Scenariul 2 ar fi presupus transformarea lor în centrale autonome. Tehnologia modernă face posibilă cogenerarea de căldură și electricitate, de mare eficiență, chiar și la scară mică. Cumulat cu reducerea pierderilor pe rețea, asta înseamnă o eficiență economică de aproximativ două ori mai mare judecând după costurile la consumatorul final.
Dacă ar urma modelul de modernizare berlinez, cele 1000 de puncte termice ar trebui să aibă o putere instalată medie de 1 Mw electric fiecare și să producă anual cele 4-5 milioane de gigacalorii (pierderile din rețeaua de transport nu mai are rost să fie incluse) de care are nevoie Bucureștiul.
Electricitatea produsă poate fi folosită fie direct pentru a reduce costurile tehnologice cu pomparea, fie pentru iluminatul și transportul public pe timp de iarnă, fie vândută pe piață.
Investiția totală ar ajunge probabil undeva în jurul sumei de 1,5 miliarde de euro. Suma este enormă, însă amortizabilă în 10 ani, la sfârșitul cărora bucureștenii ar avea un sistem de încălzire sustenabil economic, o factură suportabilă și 150 de milioane de euro pe an cu care să facă orice altceva.
Contrar percepției publice, atribuțiile legale reale ale primarului și ale consiliului general al Capitalei sunt destul de puține, că majoritatea lucrurilor cu impact în viața de zi-cu-zi sunt la sectoare. Un primar care vrea să se facă cumva remarcat are puține opțiuni: fie construiește o linie de tramvai utilă și un pod inutil, fie un stadion la preț umflat de două ori, fie cumpără autobuze – jumătate cu aer condiționat, jumătate fără. În rest, Bucureștiul are oricum destul de puține probleme în afara faptului că este victima propriei prosperități, cu un milion de vehicule într-un oraș gândit să găzduiască de cinci ori mai puține.
Însă există și o problemă uriașă, care deocamdată se vede clar doar în contabilitate dar care de la anul se va vedea în dublarea facturilor iar mai devreme sau mai târziu va putea fi măsurată cu termometrul: catastrofa de la ELCEN și RADET.
Toți primarii de până acum au ignorat-o, pentru că și-au făcut calculul că e mai simplu să folosească postul ca rampă pentru postul de prim-ministru (Ciorbea) sau candidatura la președinție (Băsescu, Oprescu). Nici unul nu și-a propus să iasă la pensie de acolo, nici unul nu și-a pregătit pentru pensie un apartament cu încălzire centralizată.
Sau să scape de CET-ul de lângă Cotroceni, măcar că nu e deloc feng-shui!
Lucian DAVIDESCU,