Dorința de libertate și lecțiile trecutului: 40 de ani de la tentativa de evadare din comunism
17 martie, zi memorabilă din viața mea! S-au împlinit 40 de ani de când am încercat să fug din țară, să evadez dintr-un regim care înăbușea orice vis, orice speranță de libertate. Era 1984, iar România comunistă devenise o închisoare imensă, unde frica, lipsurile și teroarea erau parte din viața de zi cu zi.
Cei care nu au trăit acele vremuri cu greu își pot imagina ce însemna să fii captiv într-un sistem care controla fiecare aspect al existenței tale. Îți era teamă să vorbești, să gândești liber, să îți exprimi nemulțumirile, pentru că orice cuvânt putea fi auzit de cine nu trebuia, iar consecințele erau devastatoare. Cozile interminabile la alimente, casele reci iarna, lumina stinsă înainte de ora zece seara, controlul natalității, interdicțiile, frica permanentă de Securitate—acesta era tabloul sumbru al unei țări care părea condamnată la suferință fără sfârșit.
Pentru mine, ca pentru mulți alții, visul unei vieți libere, departe de o dictatură care îmi răpea demnitatea și viitorul, a fost mai puternic decât orice teamă. Am încercat să evadez din această închisoare numită România, dar am fost prins și aruncat în temniță.
Închisoarea nu este doar un loc în care ești privat de libertate, ci un spațiu unde regimul încerca să-ți frângă spiritul. Umilința, bătaia, lipsa hranei, lipsa oricărei speranțe de a ieși viu de acolo erau armele folosite împotriva celor care îndrăzniseră să se împotrivească.
Dar chiar și în acea beznă a existenței, unde fiecare zi părea un calvar fără sfârșit, am refuzat să renunț la credința că într-o zi România va fi liberă. Au fost ani grei, ani în care am văzut oameni frânți, vieți distruse, dar și destine care au refuzat să fie îngenuncheate.
A venit 1989, anul Revoluției, și din celula mea întunecată, am văzut cum visul pe care l-am avut în 1984 începea să devină realitate. Comunismul s-a prăbușit, Ceaușescu a fost înlăturat, iar România a făcut primul pas spre libertate.
Astăzi, la 40 de ani de la acea tentativă de evadare, mă uit în jur și nu pot să nu simt o profundă recunoștință pentru cât de mult s-au schimbat lucrurile.
Avem dreptul să vorbim liber, să călătorim fără restricții, să ne exprimăm nemulțumirile fără teama că vom fi ridicați noaptea din case. Trăim într-o Românie în care, cu toate imperfecțiunile și problemele ei, nu mai suntem prizonierii unui regim totalitar.
Sigur, nu este o țară perfectă. Sunt multe nemulțumiri, sunt oameni care o duc greu, există corupție, există nedreptăți. Dar diferența esențială este că acum avem o voce. Putem schimba lucrurile, putem protesta, putem alege. Acest lucru este uriaș, și cei care nu au trăit înainte de 1989 nu pot înțelege pe deplin această realitate.
Ce nu aș vrea niciodată este să ne întoarcem acolo. Să ne întoarcem la frică, la teroare, la o viață în care nu avem niciun cuvânt de spus.
Pentru cei care astăzi privesc nostalgic la trecut, care spun că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, le-aș spune să își imagineze cum ar fi să nu își mai poată spune opinia pe internet, să nu își mai poată alege locul de muncă, să nu mai poată pleca din țară, la studii, la muncă sau in vacanțe, să nu își mai poată cumpăra o pâine fără cartelă. Să nu își mai poată visa viitorul, pentru că viitorul nu le-ar mai aparține.
Dacă am învățat ceva în acești 40 de ani, este că libertatea este cel mai de preț dar pe care îl avem. Și că nu trebuie să-l considerăm niciodată garantat. A fost câștigat cu sânge, cu sacrificii, cu vieți pierdute. Datoria noastră este să-l prețuim și să ne asigurăm că nimeni, niciodată, nu va putea să ni-l ia înapoi.
Președinte fondator OADO
Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi