Dr. ing. Constantin Romică Grigoriu – 53 de ani şi o istorie de hidroenergetică

Bicazul, o realizare în măsură de a apoteoza fervoarea izbucnită în creativitate şi jertfă a poporului român, începător de bruşte şi curmezişe lucrări ale unor colosale şantiere, dintre care unele şi-au dovedit eficienţa iar altele greşeala, a fost, pe drept cuvânt considerat „Şcoala hidroenergeticii româneşti”; timpul va aşeza cu discernământul istoric, fie la frontispiciul patrimonial al neamului, fie la periferia de inutilităţi şi erori umane, pornite din vremuri imemorabile şi ajunse uneori la paroxism, toate făptuirile lăudabile, inteligente şi necesare, ori înrobitoare şi la nesfârşit dizarmonice, proporţional cu doborârea la pământ a ceea ce a ctitorit  magistral poporul român.

Sporadic şi în viteză imperceptibilă au răsărit din pământ fabrici, uzine şi combinate, în timp ce îndeletnicirile tradiţionale s-au scufundat în dispreţ şi morbiditate.

O ţară întreagă s-a schimbat în numai câteva decenii, de la talpă şi până la creastă, fizic şi spiritual. În această ordine de idei se caută răspuns în ceea ce priveşte ridicarea complexului hidroenergetic de la Bicaz, o monumentală „fabrică de curent electric”, de o anvergură şi complexitate ce au depăşit inimaginabil, tot ceea ce braţele şi mintea românească au izbutit să înfăptuiască până atunci.

Dr. ing. Constantin Romică Grigoriu, director la Hidroelectrica, sucursala Piatra Neamţ (la vremea alcătuirii acestui interviu – în prezent este supus unor proceduri juridice față de care personal îmi iau în considerare dreptul de rezervă cel puțin până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, dar chiar și așa, eu așez la baza importanței acestui interviu competența profesională și admirabila sa disponibilitate de colaborare cu presa, nu eventuale sentințe judecătorești ce, oricare ar fi ele, în niciun caz nu pot anula ceea ce am evidențiat mai sus; oricărei persoane căreia într-un moment sau altul din viața sa i se poate întâmpla să fie nevoit a veni cu răspunsuri și răspunderi în fața judecătorului nu i se pot suspenda și drepturile de om cum crede din păcate o parte a societății noastre prezente, nici tot ceea ce ține de părțile sale incontestabil valoroase) răspunde, pe firul unei naraţiuni captivante, unor întrebări din care se ţes tablouri neprivite de către cei care utilizează energia electrică, mai departe de priză, până la baraje, lacuri şi hidrocentrale, toate împreună zugrăvind peisajul inteligenţei creatoare şi dăruirii neamului românesc.

Construirea de la temelie a complexului hidroenergetic Bicaz are o bază de plecare a experienţei?

În mare măsură se poate spune că nu. Cei mai mulţi dintrte muncitori şi unii care au devenit specialişti au învăţat alfabetul tehnic pe „şantierul şcoală” de la Bicaz.

Când a izbucnit prima scânteie energetică a Bicazului?

La subţiorile Peonului – Ceahlăul cel „împărat”, „podoaba, poezia ţării”, „izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru”, „ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti”, cum îl pastelează Nicolae Gane, a crescut din dospirea întregii forţe creatoare a poporului român, accelerate în elanul spre civilizaţia vestică. Bicazul cu barajul şi lacul său în care s-a acumulat o uriaşă împreunare a apelor a făcut să ţâşnească prin centrala Stejaru 20 600 000 MWh, la 1 octombrie 1960. Am trecut de cincizeci de ani de când de aici a pornit spre ţară prima lumină atât de binecuvântată, deşi becul românului, până azi poartă apelativul primar, dar cândva acoperit de mândrie, „lampa lui Ilici”.

Sunt mulţi sau puţini anii, aceştia?

Pentru marea carte a istoriei, cincizeci de ani sunt doar o filă, pentru noi, şi mai ales pentru cei care au pus umărul la realizarea legendei de pe Bistriţa, înseamnă o întreagă viaţă.

În manualul de istorie de altădată, eroul era compact: partidul şi poporul, o singură entitate. Reuşeşte societatea contemporană să detaşeze în personalităţi pe cei care au înfăptuit această legendă?Cu admiraţie şi respect vom fi mereu alături de făuritori, cu dragoste şi preţuire încercăm să-i aşezăm în pagina de amintiri pe cei care n-au avut timp să scrie istoria pentru că erau prea ocupaţi s-o facă. Pe mulţi dintre ei îi cunoaştem, pe câţiva avem privilegiul să-i mai avem printre noi, dar sunt şi sute de eroi anonimi. Tuturor le mulţumim pentru ce au realizat.

Creionaţi câteva nume de vizionari şi întemeietori ai marilor construcţii de la Bicaz.

 Dimitrie Leonida, fălticenean, Dorin Pavel, nepot pe linie maternă al poetului şi filozofului Lucian Blaga, dar şi alţii, au luat în piept toate greutăţile de toate felurile, au creat, susţinut şi acordat asistenţă tehnică unor mari proiecte de hidrocentrale şi complexului de la Bicaz.

Cu câţi paşi în urmă, în comparaţie cu civilizaţia vestică, a apărut la noi energia electrică produsă de forţa apei?

Raportat la apariţia şi dezvoltarea în lume a construcţiei centralelor electrice acţionate de forţa apei (prima datând din 1870, la Cragside, Rothburg, în Anglia), iuţeala adaptării la pasul civilizaţiei mondiale în această privinţă, la scala istoriei este semnificativă: în doar şaisprezece ani! În 1886 s-a construit, la Iacobeni, pe Bistriţa, o hidrocentrală neatestată, însă identificată în baza urmelor lăsate după distrugere. De asemenea, anterior proiectului de la Bicaz, hidroenergetica românească adaugă paşi importanţi, premergători funcţionării sub Ceahlăul „împărat” a hidrocentralei „regină” a apelor zăgăzuite şi născătoare de energie: hidrocentrala Grozăveşti, în 1889, alimentată de lacul Ciurel; Peleş, în 1894; Sadu 1, în 1898; Sinaia, tot  în 1898… în 1927 s-a realizat prima interconectare între două centrale: Sinaia – Doftana. Între 1910-1912, la Sinaia s-a construit o moară echipată cu un generator electric pentru deservirea Palatului Regal precum şi alte case din localitate. Între 1900-1930 s-au construit în continuare hidrocentrale, dar a urmat o perioadă care a cunoscut înfrânarea în acest domeniu, ca şi în altele…

Sunt momente ale impasurilor istorice în dezvoltarea hidroenergeticii româneşti?

Da. Întâi a venit perioada îngreunată a vieţii economice, politice şi sociale a României, a conflagraţiilor mondiale, după care a făcut ravagii foametea din 1947, decontările războiului, deportările, sistematice în puşcării şi lagăre de muncă forţată, impunerea sistemului de conducere centralizată, structurată şi planificată…

Ce a însemnat, din perspectiva mersului economic şi social, în aceste condiţii, construcţia şi dezvoltarea sistemului hidroenergetic, cu o aplicaţie progresivă şi generală în uzul casnic şi industrie?

Sistemul de energie hidroelectrică extins pe întreg cuprinsul ţării a început să satisfacă treptat consumul casnic şi industrial al ţării. Complexul hidroenergetic de la Bicaz, care a produs primul megawat la 1 octombrie 1960 însumează mai multe funcţiuni remarcabile pentru zona de deservire, extinse chiar în plan naţional: producerea de energie electrică, regularizarea debitelor, atenuarea undelor de viitură, agrement, piscicultură… toate acestea au consecinţe multivalente în viaţa economică, politică, socială, culturală etc…

Faptele scrise ale istoriei, în cartea hidroenergeticii româneşti, încep, aşadar, în anul 1886 şi se continuă spre viitor, ca o coloană economică, spirituală şi socio-umană, trecând prin despiritualizarea şi lozincile distorsioniste sovieto-comuniste. Se poate spune, în acest context, că Bicazul hidroenergetic îşi are secundele naşterii într-o perioadă istorică mai înainte de expansiunea comunismului?

Fireşte. Nimeni nu vorbeşte mai bine şi drept despre aceasta, decât Dimitrie Leonida: „Ca vechi profesor, trebuie să dau o notă muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor constructori care au înfăptuit hidrocentrala. Calificativul nu poate fi decât unul singur, pe care îl dau din toată inima: «magna cum laude», sau, pe româneşte, «cea mai mare distincţie»”! Fireşte, şi perioada anterioară deschiderii colosalelor şantiere hidroenergetice din ţară, recunoscută ca modernizatoare pentru toate domeniile vieţii româneşti, a fost un teren prielnic rodirii seminţelor priceperii, inteligenţei şi dăruirii poporului român. A fost apoi impresionantă extinderea lucrărilor supunerii apei care a cedat României o energie fără de care nu ar fi fost posibilă civilizaţia. Astăzi, numai întreţinerea acestor lucrări este un succes!

Punctul dumneavoastră de vedere se situează pe aceleaşi amplasamente de apreciere cu ale savantului Dimitrie Leonida în legătură cu titanicul complex hidroenergetic al Bicazului?

Nu exclud nimic din cuvintele înaintaşilor. Orice adaug nu are decât altă formulare, esenţa e aceeaşi. Astăzi, dacă breasla hidroenergetică este privită cu respect, aceasta li se datoreză şi lor, specialiştilor formaţi la şcoala Bicazului. Cu mândrie, profesionalism şi responsabilitate vom continua să construim pe temelia creată de înaintaşi. De fiecare dintre noi depinde frumuseţea zilei de mâine, pentru că astfel vrem să ne petrecem restul vieţii. Exploatând beneficiile naturii, fără a-i cauza distrugeri, ci ocrotind-o și întreținând-o, ne vom putea bucura de tot ce ne dăruiește, și ne dăruiește suficient pentru a trăi civilizat și estetic în viitor…!

Ing. dr. Constantin Romică Grigoriu (sursa Cristina Mircea)

Uzina hidrocentralei „V. I. Lenin” de la Bicaz (aşa a fost denumită, nu putem înlătura adevărul faptei) de la Stejaru; făurită prin aportul înaltei performanţe a ingineriei româneşti şi pe seama unor incalculabile eforturi şi sacrificii umane, această uzină este una din ctitoriile monumentale de la temelia României moderne

 Dimitrie Leonida (1883-1965)

 

Bicaz, priveliştile naturii şi mărturiile ingeniozităţii şi muncii minţii şi mâinilor poporului român…!

Aurel V. Zgheran şi Constantin Romică Grigoriu, Hidroelectrica Piatra-Neamț, 2013

 Aurel V. ZGHERAN

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.