E ceață în Cluj… (Exclusivitate)

o haină nepotrivită, imposibil de purtat…

Spoturi de lumină cad pe caldarâm, prin ceață. O ceață deasă…

Am plecat din Cluj, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, căutându-mi viitorul. Atunci eram vesel,  în orice condiții, în orice anotimp. Iarna îmi provoca bucurie, indiferent în ce colț de lume m-aș fi aflat.

Clujul este întotdeauna trist iarna, iar eu prefer să-mi aduc vag aminte această caracteristică a orașului. Îmi era indiferent, probabil, neplăcutul  profil climatic al vieții de pe malurile Someșului.

Ceața, frigul și umezeala îmi provoacă acum lungi reprize de amorțeală și nepăsare, iarna la Cluj. Nu mă regăsesc în această atmosferă, lucrul și imaginația îmi devin brusc nefuncționale. Simt apăsare, frustrare, marasm.

Mai puțin de o clipă i-a trebuit privirii mele să fixeze pe retină una din imaginile care m-au întristat profund.  Frigul si ceața au pus stăpânire pe piața din centrul orașului. Se înserează devreme la sfârșit de  noiembrie.

Cu doar un an mai devreme, aromele iernii  se contopeau cu siluetele vesele ale celor care umpleau piața. Râsetele lor  colorate sfidau gerul.

Dinamica urbei de pe Someș a dispărut în ceața densă care s-a așezat peste orașul  înghesuit între dealuri. A disparut odată cu soarele, care nu și-a mai arătat de ceva vreme lumina blândă și caldă. Iubesc soarele, căldura, cerul deschis, albastru, senin, infinit.

Începutul acestei ierni, mi-a furat minimul necesar pentru a supraviețui.  Privesc spre cer să-mi caut Soarele. Nu-l  văd, nu-l găsesc. Nu-i zăresc nici macar silueta firavă, prin norul dens de ceață care ne-a cuprins, și de la care nu-mi pot lua privirea. Simt ceața deasă la nivelul dermic al ființei mele, ca pe o haină nepotrivită, imposibil de purtat.

Atmosfera  citadină se transformă odată cu trecerea iernii.

Primăvara de un verde-proaspăt se așază prin parcuri și peste  culmile dealurilor care împrejmuiesc  cetatea. Fire delicate de iarbă se ivesc din covorul de pământ reavăn. Domnia nestingherită a ceții și frigului e spulberată odată ce primele raze de soare pătrund până înăuntrul sevei  brute din miezul tulpinilor înghețate.

Celulele criogenate ale existenței se vor activa, pentru a reveni la funcția primordială cu care au fost înzestrate, aceea de a susține viața. Astfel, apar puncte minuscule de culoare, de  viu, de pur, care se vor metamorfoza în scurt timp în adevarate forme adulte de viață.

Odată cu ieșirea din hibernare a regnurilor, ne vom dezmorți și noi sufletele înghețate de frigul necruțator care ne-a paralizat realitatea. Vom arunca în uitare hainele grele care ne-au înveșmântat trupurile și sufletele, și ne vom bucura de lumina blândă și caldă a celui care întreține în mod  necondiționat  viața pe Pământ: Soarele.

Ce sentiment cald ne învăluie vara!

Ce bucurie, ce colorată existență ne sunt date să trăim în mijlocul anului! Ce imagini fantastice ne sunt arătate privirii, odată ce atmosfera dimprejurul nostru freamăta a poftă de viață!  O viață pictată în tușe clare, vioaie, energice, pe  fundalul  albastru adânc al cerului. Formele prind contur,  liniile sunt evidente, culoarea este pură, saturată.

Totul este limpede, mecanica vieții funcționează cu  maximum de randament. Avem combustibil nelimitat pentru a exista, pur și simplu. Existența  noastră văzută prin voalul de verde matur al naturii e de neoprit. Suntem puternici, forța și optimismul  par expandate și ne mobilizează înspre aventură.

Sufletele contopite cu  arșița verii se deschid spre sinceritate, spre dragoste, spre frumosul miez al existenței umane. Spre iubire, spre încântare, spre echilibru și judecată înțeleaptă, ca într-un portativ imaginar compus pe  mireasma florilor de tei.

Fructele sunt sursă de viață.

O vară întreagă i-a trebuit naturii să adune concentrat de vitalitate în gingașele recipiente de pe crengile pomilor roditori. Căldura și energia verii s-au rostogolit prin sofisticatul  alambic al biologiei și s-au scurs picătură cu picătură, dând naștere  fructelor multicolore ale prietenoasei toamne.

Grădinile caselor din liniștitele cartiere ale Clujului, cuprind în micropeisaj câteva specii fructifere. Arșița verii scaldă dealurile ce mărginesc valea pe care s-a construit urbea. Pădurile care împrejmuiesc orașul și parcurile, ruginesc. În lumina soarelui, își arată prețioasa aură. Domină  tonurile de roșu aprins, ocru galben și siena arsă. Frunzele mari de castan, acoperă aleile pietruite ale grădinilor publice.

Forfota orașului se retrage încet-încet spre a se pune la bună păstrare, urmând a-și utiliza rezerva de energie acumulată în călduroasele luni de vară, pentru a trece peste sezonul rece care se apropie.

Apar umbrelele  pe străzile Clujului. Colorate, albe, negre, mari și mici. Cu buline, cu pătrate, cu dungi, cu carouri. Plouă nesfârșit, toamna la Cluj. Apa se revarsă din cer, ca o cascadă infinită, dintr-o sursă parcă inepuizabilă. Peste tot s-a așternut umezeala și răcoarea. Adie vântul. Delicat, dar prezent și rece.

Nu aștept întoarcerea iernii la Cluj. Nu aștept iarna, oriunde m-aș afla.  Refuz să mă gândesc la acest ciclu firesc al naturii, care aduce, fără putință de negociere, anotimpul înghețului. Refuz să simt din nou, apăsare, frustrare, marasm.

Iarăși ceață, frig, gri…O paletă de stări și tonuri bacoviene în orașul care devenise efervescent, liber, multicultural, nonconformist.

Lumini și ceață, în noapte. Iarnă gri, rece…

Sergiu A. Nap

anul I, Jurnalism Hyperion

Comments

comments