Eurabia?
Din perspectiva Uniunii Europene, care îşi dezvoltă existenţa pe o naraţiune socio-politică, voit incapabilă să facă apel la valorile şi principiile iudeo-creştine, o coabitare culturală între Orientul islamist şi Occidentul astfel laicizat devine perfect posibilă în cele mai mici aspecte ale sale. Ceea ce nu poate fi, la o primă şi suficienţă vedere, decât de aplaudat şi chiar de dorit. Căci, coabitarea, acceptarea, înţelegerea reciprocă sunt oricând de preferat animozităţii, retragerii în spatele redutelor intoleranţei, conflictului. Fără doar şi poate. Condiţiile, însă, ale unei asemenea abordări devin cel puţin problematice, căci ele pun în perspectiva două tipuri de retorică, potentialmente cauzatoare de frustrare şi resentiment, cel puţin într-o certă zonă a societăţii europene.
Pe de o parte, avem discursul care produce şi susţine laicizarea Europei, cel al îndepărtării ei de tradiţii, cutume şi, mai ales, de credinţă creştină, îndepărtare care se insinuează în viaţa de zi cu zi a cetăţeanului bătrânului continent graţie elitelor politice şi academice şi care tinde să transforme relaţia dintre om şi Dumnezeu într-o simplă poveste urbană, drăguţă, cu siguranţă fantastică şi neapărat pigmentată cu ceva momente de entertainment profan precum Paştele şi Crăciunul, căsătoria, botezul şi, vai, înhumarea. O poveste în care epifania, morala creştină, credinţa, speranţa şi Dumnezeu Însuşi devin recuzite minore ale unui artefact profan, de larg consum.
Pe de altă parte, avem discursul dogmatic, îmbăiat în esenţe filozofice şi teozofice al exegeţilor credinţei islamice – în cel mai frecventabil caz sau plin ura şi chemare la vărsare de sânge în numele Jihadului – în cele mai nefrecventabile cazuri, discurs care nu se concentrează nici asupra laicizării, nici asupra acomodării societăţii musulmane la realităţile europene, nici la ieşirea obligatorie din ermetism dogmatic, ci la găsirea soluţiilor, care să acomodeze şi să justifice Islamul în faţă… Islamului.
Asistăm, în ceea ce mă priveşte, la o încercare meritorie declarativ, dar evazivă de autoanaliză şi reflecţie care îşi propune, însă, doar să rafineze credinţă islamică, defazată faţă de provocările secolului XXI, nicidecum să o facă să se îndepărteze de ea însăşi şi de credincioşii musulmani, aşa cum se întâmplă în cazul celor care aruncă deja la coşul istoriei, Creştinismul.
Pe un asemenea eşafodaj, o atare formă de colaborarea poate deveni lesne doar o deplorabilă renunţare la propria identitate europeană, la propriile valori europene, la propria cultură europeană, la propria conştiinţă de sine europeană.
Această „predare a armelor” sau mai bine spus, această „trecere cu arme şi bagaje” în paradigma islamismului militant a fost tulburător de bine rezumată de Giselle Litman în cartea „Eurabia, axa euro-arabă”:
„Timp de peste un mileniu, în urma ofensivelor militare musulmane din secolul al șaptelea d.Ch. Împotriva Bizanțului, puterile europene au rezistat instinctiv în faţa jihadului – militar, atunci când a fost necesar – pentru a-și proteja independența. Răspunsul lumii post-iudeo-creștine din Europa sfârșitului de secol XX (şi început de secol XXI – n.n.) a fost radical diferit. Europa, a?a cum este reflectată de instituțiile Uniunii Europene, şi-a abandonat, atât rezistența faţă de dhimmitudine (1), cât Și propria independență în favoarea integrării cu lumea islamică din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.
Cele mai evidente simptome ale acestei schimbări fundamentale în politica europeană sunt (…) anti-americanismul, antisemitismul/anti-zionismulȘi palestinianismul. Aceste aspecte, din ce în ce mai vizibile, ale politicii europene sunt doar componente ale unei viziuni generale pentru transformarea Europei într-o nouă entitate geopolitică – Eurabia”.
Dan Uncu
(1) Dhimmitudine: sistemul islamic de guvernare a popula?iilor cucerite prin jihad, cuprinzând toate aspectele demografice, etnice și religioase ale sistemului politic. Conceptul istoric de „dhimmitudine” a fost inventat ca expresie de Bat Ye’or (Giselle Litman) în 1983 pentru a descrie condițiile legale și sociale ale evreilor și creștinilor supuși autorității islamice. Cuvântul „dhimitudine” își are origine în „dhimmi”, un cuvânt arab care înseamnă „protejat”. „Dhimmi” era numele aplicat de cuceritorii arab-musulmani popula?iilor indigene non-islamice, care se predau prin tratat dominației islamice.
Dan UNCU