Excelență în asistența socială
Este una din cele mai vechi activități umane. Este activitatea care se adresează exclusiv omului. Omului aflat în suferință, într-o suferință mai mare decît cea generată de boală. O suferință care macină vieți, suflete, oameni bătrîni, dar și tineri, pînă și pe copii. O boală care nu alege. O boală pe care o întîlnim în toate societățile. Chiar și în cele bogate sau foarte bogate.
Activitatea despre care este vorba adună laolaltă instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate sau mai puțin profesionalizate, servicii de protejare a persoanelor, a grupurilor, a comunităților, a celor care au probleme speciale și care se află temporar în dificultate din cauza unor grave probleme economice, biologice sau psihologice și care nu pot duce un mod decent de viață, trăiesc în sărăcie, fac parte din categoria persoanelor excluse social.
Este vorba despre asistența socială.
Asistența socială și-a propus dintotdeauna să contribuie la realizarea unei societăți inclusive pentru toți cetățenii ei, mai ales pentru cei care, din motive subiective sau obiective, se află într-o situație marginală.
Cum spuneam, asistența socială este una din cele mai vechi activități.
În România, mai mult decît în alte țări, asistența socială a cunoscut urcușuri și coborîșuri, uneori a fost promovată, alteori a fost aruncată la lada de gunoi a științelor ce nu erau dorite de unele regimuri. Așa s-a întîmplat, ne-o spune academicianul Henri H. Stahl, sociolog și expert de renume internațional în probleme de asistență socială, cu învățămîntul de asistență social, care a funcționat pînă în anul 1952, cînd ”partidul comunist a crezut de cuviință să suprime acest învățămînt de grad universitar, reducîndu-l la un învățămînt postliceal, care și acesta a fost desființat în anul 1969.”
Asistența socială este o activitate profesionalizată. Ea se practică de către profesioniști ai domeniului, de către asistenți sociali, dar trebuie să se știe că activitățile specifice asistenței sociale devin eficiente doar atunci cînd mecanismele de acțiune funcționează interdisciplinar. Asistența socială nu este o activitate de laborator, nu este o activitate care se practică de unul singur, nu este o activitate de bibliotecă, ci ea devine eficientă doar atunci cînd echipa, coordonată de asistentul social, este corect și eficient constituită, cînd, alături de asistentul social stau sociologul, medicul, psihologul, pedagogul, juristul și alți exponenți ai unor nobile profesii, ce pot oferi indicii despre grupurile de risc și apoi soluții la problemele sociale generate de o societate aflată mai mult sau mai puțin în dificultate socială sau în dificultăți cauzate chiar de problemele pe care oamenii, unii dintre ei, și le produc singuri. Viața, uneori greșit condusă, apoi nevoile, suferințele prea puțin controlate, abandonul de sine, înstrăinarea într-o societate anomică, suferințele trupului și ale sufletului, sau cele produse de familie, sau de către societate, se constituie în tot atîtea probleme pe care asistența socială trebuie să le rezolve.
Credem că pentru toată lumea, mai ales în acești ultimi 24 de ani, s-a conturat clar nevoia de asistență socială, nevoia ca societatea să-și construiască acele mecanisme eficiente care să ajute, să dea rezolvare acolo unde oamenii singuri nu mai pot să o facă. Asistența socială a devenit de multă vreme, pe alte meleaguri, o regină a științelor sociale. Mai puțin, deocamdată, la noi. Nu este întîmplător că primul și singurul sociolog care a primit Premiul Nobel a fost Jane Addams, dar în domeniul asistentei sociale. Este cea care a creat tehnica căminelor de primire și de adaptare a emigranților în USA la modul de viață american, cămine ce purtau numele de Hull House.
”Asistența socială făcută în lipsa sentimentului de iubire a aproapelui tău este seacă și nu duce niciodată la bun sfîrșit” ne-o spune marele formator de conștiințe și de profesioniști ai socialului, cel care ne-a fost profesor, academicianul Henri H. Stahl. Într-adevăr, fără dragoste de oameni nu se poate face asistență socială. Din același motiv, an de an, la primul curs pe care-l susțin la anul I, le mărturisesc studenților convingerea personală că cei care s-au decis să urmeze cursurile acestei facultăți, ale departamentului de asistență socială, sînt, cu siguranță, speciali. Le mărturisesc convingerea mea intimă că nu oricine poate fi asistent social, că pot fi asistenți sociali doar cei care au o anumită structură a personalității, cei care înțeleg suferința umană, cei care, chiar dacă nu au trăit direct experiența suferinței, sînt sensibili la suferință, au capacitatea să o înțeleagă și, mai mult, au disponibilitatea să muncească, să se dedice, să se dăruiască, să se abandoneze pentru a oferi ajutor celor năpăstuiți de viață, de familie sau de rînduială, cum o numea fascinant părintele Bartolomeu Anania, neacceptînd și înlocuind predestinarea, care, vinovat, implică implacabilul, imanentul, pentru a-i salva.
Părintele literat, cum spuneam, ne îndrumă să credem că, în fața rînduielii, omul nu trebuie să se abandoneze, atîta vreme cît Dumnezeu, și prin el oamenii, îi pot sta alături. De aceea, cu siguranță, biserica a fost cea care a construit primele sisteme organizate, incipiente, de asistență socială. Biserica a fost și este și acum o puternică și harnică susținătoare a celor care au nevoie de ajutor. Iată ce ne istorisește, din nou, Henri H Stahl, atunci cînd, după un stagiu de cercetare în Basarabia, s-a întîlnit cu un preot:”…explicînd bătrînului preot de acolo de ce în echipa în care lucram existau și două asistente sociale, mi-a răspuns că oricît m-aș trudi să pregătesc și să perfecționez asistentele sociale în mod științific, ele nu pot să facă totuși ceea ce este în puterea unui preot anume hirotonisit…” și apoi profesorul conchide: ”Așadar, la spovedanie preotul află o serie de probleme intime din viața celui care se spovedește, care nu pot fi destăinuite ușor decît acestuia. Această destăinuire poate fi făcută însă și asistentului social cu înaltă pregătire de specialitate, la care se cumulează și aptitudinile de chemare și dăruire pentru această profesiune”.
Despre contribuția lui H.H. Stahl și a celorlați corifei ai Școlii de sociologie de la București la dezvoltarea științelor umaniste, despre contribuția sa decisivă la renaștera Școlii de Sociologie de la București și apoi din întreaga țară, pentru neprețuitele contribuții la refacerea prestigiului școlii de asistență social, pe care contemporanii săi au încercat și încearcă să o neglijeze, cel mult să o minimalizeze, se pot spune și scrie multe. Din păcate, sînt puțini cei care o fac astăzi. Atracția, la modă astăzi, a noilor curente în politicile publice și sociale, apoi asimilarea necondiționată, exclusivă, a metodelor și tehnicilor noi, netradiționaliste, aplecarea spre o exagerată și abuziv-necuviincioasă interdisciplinaritate ce, uneori, anulează sau minimizează contribuția decisivă a asistentului social, îndreptarea eforturilor asistenței sociale, în mod eronat, doar spre construcția și dezvoltarea unor acțiuni pasive, de cele mai multe ori așezate doar în zona ajutoarelor materiale, de toate felurile, apoi risipa generată de dezorganizare, continuînd cu deprecierea statutului asistentului social, aruncarea, uneori, în derizoiul confuzional, atribuindu-se asistentului social statutul și competențele asistentului medical, de altfel, o ocupație onorabilă și respectabilă, și altele asemenea, sufocă profesioniștii. Nu este de neglijat nici faptul că, atunci cînd asistența socială este organizată și practicată de instituțiile statului, grija pentru a construi echipe, colective, instituții doar de profesioniști cade într-un derizoriu păgubos atît pentru domeniu, cît și pentru contingentele de absolvenți ai asistenței sociale de nivel superior din întreaga țară. Domeniul este, în cea mai mare parte, ocupat abuziv, de ani de zile, de neprofesioniști, de indivizi cu alte profesii și pe care nici măcar rutele ocupaționale nu-i recomandă pentru acest domeniu. Pe cale de consecință, profesioniștii sînt abandonați, printr-o neglijență nepermisă și aducătoare de grave prejudicii financiare. Statul alocă, de ani buni, sume consistente formărij profesionale în mai multe centre din țară, a asistenților sociali, care, neglijați, obligă redirecționarea lor spontană, pentru a-și asigura existența, spre cu totul alte zone de ocupare, ce nu au nimic comun cu domeniul pentru care statul și-a angajat cheltuielile. Deși aspectul a fost sesizat de multă vreme de organizația profesională a asistenților sociali, efectele pozitive se lasă și acum așteptate.
Cu siguranță, nu a existat, ani la rînd, o preocupare și o îngrijorare serioasă pentru soarta asistentului social. Statul nu și-a realizat, alături de altele, nici funcția de control, nici cea de a gestiona eficent piața forței de muncă, cu precădere a celei din zona profesiilor necesare socialului.
Asistența socială, deși aparent și-a propus să se organizeze, precum breslele de altădată, în organizații porfesionale, nu a reușit decît tîrziu. Interese meschine, apoi lupta pentru fotolii nemeritate, autoatribuirea de titluri academice și de realizări naționale inexistente au sufocat și i-au îndepărtat pe cei care, cu sinceritate, au crezut în asistența socială. Doar de cîțiva ani, de cînd organizarea a fost preluată de tineri valoroși, competenți, proveniți dintr-un mediu academic restructurat definitiv, cu experiențe intelectuale și practice dobîndite în stagii îndelungate în țări cu tradiții și mecanisme ce funcționează ireproșabil, deci abia acum lucrurile se mișcă bine. Lumea a început să creadă în organizație, tinerii sînt sprijiniți, se produc evenimente, se luptă pentru prestigiul profesiei, se îndreaptă erori, se caută aliați, se dezvoltă cercetarea socială, sînt aduși alături experți de pe alte meleaguri, de la care se poate împrumuta expertiză și competențe, cu alte cuvinte, lucrurile au intrat într-o abordare nouă, modernă, echilibrată, eficientă.
Colegiul s-a constituit tîrziu, doar în februarie 2005, ca organizație profesională, neguvernamentală, de interes public, apolitică și nonprofit, cu personalitate juridică, autonomă si independenă în raport cu orice autoritate publică sau persoană juridică de drept privat și îsi exercită atribuțiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni din partea acestora. Prin organismele sale, este reprezentant al corpului asistenților sociali din România în relațiile cu autoritățile si instituțiile guvernamentale și neguvernamentale, interne și internaționale.
Datorită efortului concertat al tuturor celor care s-au încumetat să preia construcția și administrarea acestei organizații, Colegiul Asistenților Sociali din România, de ani buni, a intrat într-o zonă a eficienței.
Anul acesta lumea asistenței sociale aniversează cîteva evenimente extrem de importante. Din respect pentru toți cei care au contribuit de-a lungul timpului la creșterea domeniului, a celor care s-au dedicat acestei nobile profesii, Colegiul Național al Asistenților Sociali celebrează, într-un cadru rafinat, la Teatrul Nottara, la 18 martie, Ziua Mondială a Asistenței Sociale, printr-o Gală a Excelenței în Asistența Socială.
Iată că, nota bene, se poate vorbi, deja, de realizări în asistența social, ce pot primi calificativul ”de excelență”. Este o probă a respectului pentru efortul celor care s-au dedicat, a celor care, chiar și atunci cînd asistența socială era marginalizată, nu au abandonat, a celor care au știut și au vrut să construiască, a celor care au pregătit an de an, cu acribie, contingente de studenți, ca apoi să-i dăruiască societății pentru a trata suferința.
Este o dovadă a moralității, a excelenței celor care au decis să marcheze ziua mondială a asistenței sociale, dar mai ales să aducă, la propriu și la figurat, în luminile rampei, pe toți cei care au trudit în asistența socială.
Felicitări, dragi asistenți sociali!
Felicitări Colegiului Național al Asistenților Sociali!
– Eugen BLAGA –