Feature of Successful Artist
Realitatea și ficțiunea se potențează, căutându-se reciproc, și atunci, povestirea barocă nu rămâne o relatare a unui eveniment de presă din ziua de ieri.
Nu voi cita gradele militare ale pictorului, biografia sa este cunoscută. Sobru și distins, este directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei.
Eu am “investigat” viața personală a pictorului, în variantă plastică, citindu-i contul de facebook, fără a depăși niște limite, ce țin de intimitatea firească.
Și am descoperit, înainte de toate, pisicile albe persane ale familiei, cu mutrițele lor încruntate, copilăroase, de filosoafe pufoase, din romanele lui E.T.A. Hoffmann (Părerile despre viață ale motanului Murr), le-am îmbrățișat în gând. Empatia se declanșase instantaneu!
Lost in La Mancha
(un documentar despre peripețiile producerii filmului lui Terry Gilliam, The Man Who Killed Don Quixote, din 2018)
Readaptat, un picaro al zilelor noastre: Don Quijote (dar și actorii, regizorii, pictorii sau scenariștii care îl re-creează).
Deconstruiește realismul tradițional al mecanismelor sociale, ducând dragostea, iluziile și disimularea într-un imaginarium comic și nostalgic al universului înconjurător.
Valentin Tănase trăiește, când pictează personajele din La Mancha, reverii suprarealiste, producând, ca un alchimist, transpoziția culorii în mit și arhetip.
O compoziție ce glisează spre sensul și sexualitatea iluziilor pasagere, din narativul baroc al lui Cervantes, în imagistica modernă a lumilor mistice. Jocuri ale spiritului, insolite, arhetipurile au, pe pânza maestrului Valentin Tănase, propria lor realitate ficțională.
Suprarealismul trădează și stopează realul banal, până la absurd și extrapolare. Existența banală, zilnică, devine una eterogenă, impenetrabilă și enigmatică.
Apar cazuri ciudate, ale realității metamorfice sau supraindividuale. Fantasticul artei baroce, prin abundența elementelor, jocul perpetuu între realitate și iluzie, metamorfoza confesiunii picarești (narative) în imagine, sfidează vulgaritatea unei lumi prea obișnuite, sau tipizate, a automatismelor simpliste.
Arta compensează o “umanitate” cinică, trecătoare, a modei “progresiste”. Pictorul recuperează un arhetip (cultural) destinat unui cerc inițiat. Imaginea picturală a arhetipului amintește frumusețea unei lumi pierdute, și “detașabile”. Boema artistică, lumina mediteraneeană, autenticul, fără acces comun…
În lumea naratorului vizual, nimic nu este explicit.
Vernisată la “Căminul Artei” (lângă Arhitectură), luna aceasta, recenta expoziție a maestrului Valentin Tănase, Realitatea fictivă, propune conotațiile artei contemporane: departe de a fi un oximoron, realitatea are partea ei ficțională, Dragostea, spre exemplu, poate fi o realitate fictivă.
Pictorul folosește nu doar o tehnică perfectă a liniilor și culorii, dezbate idei. Există o similitudine cu expresionismul din lumile contorsionate ale lui Dali, cu griurile colorate ale lui Bellini, „culorile spațiale” (sau „culoarea-lumină”), tonuri tari, reci, „tonuri rupte” (asocierea griului amestecului de culori, van Gogh), sau unor fiziologii perfecte, ce amintesc de Ingres.
Alte tablouri sunt lucrate în tonuri calde, primăvăratice, dulci, ca portretele jovialului Fragonard.
Mitul, concept deschis. Estetica „operei deschise”
Mitul este un concept deschis. Opera deschisă constituie o ipoteză operativă. Putem evidenția omologii structurale în literatură, artă plastică, studii ale imaginarului, mentalități.
Estetica operei deschise se manifestă, manierist, în arta barocă. Temele predilecte ale pictorului Valentin Tănase sunt mituri sau arhetipuri, cunoscându-se conceptul lor atemporal.
Mitologia, în prezent, mai poate deveni o sursă „modernă” de inspirație a unui public „monden”?
Postmodernitatea folosește mitul antic, sau teme ale clasicismului, prin resemantizare, conferindu-le conotații contemporane. Mircea Eliade scria, în „Aspecte ale mitului”, despre mituri contemporane, incluzând în categorie, eroii benzilor desenate (Superman a avut succes de casă prin anii ’80, de exemplu).2
O certitudine a imaginarului social o reprezintă comicsurile.
Nu este o întâmplare că benzile desenate ocupă un loc aparte în imaginarul artistului.
Supereroii sunt o necesitate „copilărească” a unui public matur, ce-și imaginează evadarea din real, nu doar un cadou făcut copiilor, din empatie și inteligență emoțională.
Există și în grafică, așa cum a teoretizat Mircea Eliade, o resemantizare, la nivelul conceptului mitologic, a mitului antic (sacru) în mit contemporan (profan).
Reprezentările arhetipale ne influențează și ne fascinează…
https://www.facebook.com/valentin.tanase.142
Grațiela Popescu
lector dr., Jurnalism, Hyperion