Fete la jurnalism (Magia comunicării)
Toamna, cu o cafea tare aburind diminețile răcoroase, fete mergând pe străzile din frunză uscată. Ochii ei se albăstreau toamna. Lumina rece de octombrie curgea în valuri de-a lungul pereților de sticlă ai orașului.
Lumina de vanilie a amintirilor copilărești, aerul colorat dintre noi, în portocaliu și galben, și ora la care lupii se opresc la marginea prăpastiei din propriul lor suflet și urlă.
Jurnalismul nu este o insinuare, sau o dispunere de vorbe seci, aranjate strict în pagină, pe genuri. Acel mesaj este dat doar de un tip care transcrie știri.
Un ziarist tânăr scria prăpăstios (senzațional), într-un material de investigație, confuzionând intenționat, omonimic: “ KISS: Police Arest Kiss”.
Iubirea pentru meserie, articolele “de sertar”, nu arată veleitari, ci împătimiți. Un jurnalist real nu scrie în redacție, scrie pe genunchi, oriunde, oricând.
Pseudocuvintele nu trebuie folosite insistent.
Polisemantismul ne rescrie ideile.
Meta-modelul limbajului implică reflexivitate.
Teoriile sufocă energia.
Și, pentru că nu e un eseu, ci doar un gând de bun-venit fetelor de anul I la Facultatea de Jurnalism a Universității Hyperion, când toamna își împrăștie dulce, arome, senzații și culori, voi cita un fragment seducător de “scriere creativă” al scriitorului Emil Brumaru din Cerșetorul de cafea: „Mi-ar trebui o grădină liniștită, un șezlong și o lumină căzută, pe paginile întoarse încet, printre frunzele atinse deja de toamnă. Și o ceașcă mare de cafea, aburind în iarbă, și un tren trecând, la care să privesc pierdut femeile de o clipă de la geamuri, și un aer limpede, rece, străpuns subțire de mirosul fructelor putrede de pe jos, și un motan venind agale spre piciorul meu să îmi adore, cu spinarea pufoasă, manșeta pantalonului”.
Grațiela Popescu