Floarea Tănăsescu – Darul cântecului pentru cel care îl iubeşte, îl creşte şi îl rodeşte
O oglindire cu sclipiri şi contururi relevante a dominantelor spirituale ale artistei Floarea Tănăsescu nu are elemente de seamă care să o separe de omul Floarea Tănăsescu, sensibil, purtat de gând în lirica şoaptei interioare, în susurul cosmosului intim, în firul liniştii ce-i leagă fibrele spiritului.
Floarea folclorului dobrogean, artista Floarea Tănăsescu pare neîncetat înfiorată, numai gând, numai scumpă şi rară tăcere, numai teamă de a nu mistui cu lăcomie liniştea şi meditaţia, în vorbe tari şi invadatoare peste armoniile cereşti ale sunetelor fine şi melodioase din care se însufleţeşte cântecul.
Este culegătoare, cercetătoare şi interpretă de muzică folclorică, este deopotrivă primul şi dreptul dintre exegeţii săi şi totodată întâiul şi deplinul fericit din partea darului pe care îl întoarce cântecul celui care îl iubeşte, îl creşte şi îl rodeşte!
Sunteţi fiică a dumnezeescului grind dintre sora cerului, Marea albastră, „neagră” numai în nume şi banchizele cu floră şi faună paradisiace, ale Dunării, mamă a năvodarilor! Unde v-aţi născut?
M-am născut în oraşul vechi al Cernavodei situat pe malul drept al Dunării, într-o frumoasă seară de octombrie, în zodia Balanţei, înainte de apusul soarelui, la 11 octombrie 1952.
Familia este aceea ce legitimează biografismul omului, iar într-o exprimare plasticizată este eboşa de la care porneşte aşternerea pastelor multicolore ale unui tablou artistic. Povestiţi-vă pe dumneavoastră în sânul familiei, pe când copilăria şi arta îşi croiau drum împreună printre cele dintâi încrucişări ale vieţii!
În primii ani de viaţă am locuit la Cernavoda, apoi în satul Viile (Beilic) la mamaia Vasilica şi la Piatra Frecăţei, unde s-a născut frăţiorul meu Gigi – aşa cum îi spuneam în familie, George – aşa cum îi spuneau prietenii. Menţionez că tatăl meu a fost transferat cu serviciul în Bucureşti când eu aveam patru ani. Frăţiorului meu îi datorez foarte mult pentru formarea mea ca artist, în sensul că din copilărie am cântat acompaniată de el la acordeon. Peste tot unde cântam eram acompaniată de Gigi, fie la serbările şcolare, fie la spectacolele pe care le susţineam împreună cu Cercul de acordeoane de la „Luminiţa copiilor”, un Cerc al Casei de Cultură a Sectorului 3 din Bucureşti, actualmente sectorul 2. El era cel care conducea pe scenă acea formaţie de acordeoane alcătuită din copii până la 14 ani, fiind cel mai talentat. În felul acesta reuşeam să cânt fără să distonez şi mă ajuta foarte mult la interpretarea vocală, melodic, dar şi ritmic. A fost mereu alături de mine şi m-a ajutat atunci când am avut nevoie de sprijinul lui. Am cântat împreună la Ansamblul artistic „Ciocârlia”, unde George Tănăsescu era acordeonist, solist instrumentist şi pianist. Am dat multe concerte împreună, atât la sala de spectacole a Centrului Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, cât şi pe scenele aşezămintelor culturale din ţară şi din străinătate. Mi-a scris şi mi-a orchestrat cântecele, din care paisprezece le-am înregistrat la Radiodifuziunea Română în anul 1994, fiind orchestrate de el. De asemenea, mi-a creat multe melodii frumoase pe care eu am „brodat” versul popular. Din păcate nu mai este printre noi. Cu o neţărmurită durere în suflet îmi aduc aminte că pe 27 iunie 2005 a trecut în veşnicie. Dumnezeu să-l odihnească! Sufletul meu nu se va împăca niciodată cu pierderea lui şi va lăcrima toată viaţa. Însă casa copilăriei mele fericite a fost casa bunicii din satul Viile sau Beilic, aşa cum era denumit satul înainte de 1945 şi care se traduce prin sintagma – „drumul birului”, pentru că pe acolo trecea drumul pe care erau duse birurile la turci. În acel sătuc precum un colţ de rai, sufletul meu s-a trezit şi a trăit cele mai frumoase zile din viaţă.
Eraţi o elevă ataşată concret şi inseparabil de cântec, într-atât încât să împingeţi mai departe de întâia linie a grijilor şi aspiraţiilor dumneavoastră viaţa şcolară?
Prima mea apariţie pe scenă a avut loc la sfârşitul clasei întâi, pe scena sălii de spectacole a Şcolii generale nr. 64 din Bucureşti, a cărei elevă eram. Am cântat, acompaniată la acordeon de fratele meu, „Pandelaşul”, un cântec dobrogean din repertoriul solistei de muzică populară Ştefania Stere. La final, când publicul a început să aplaude, nu ştiam că trebuie să fac o reverenţă. Atunci, un profesor din culise mi-a spus să mă închin la public. Eu, deşi nedumerită de raţiunea acestui gest, am dus mâna la frunte să mă închin ca la biserică. Profesorul mi-a observat gestul şi m-a oprit, arătându-mi că trebuie să mă înclin în faţa publicului. Aceasta a fost prima mea apariţie pe scenă. De altfel, colegii mei din şcoala generală m-au ascultat cântând de la începutul anului şcolar, deoarece învăţătoarea mea, descoperindu-mi talentul m-a purtat prin toate clasele şi m-a pus să le cânt copiilor, care, de atunci, m-au strigat „Pandelaşul”. Din clasa a doua m-am înscris la cercul de teatru de la Casa de Cultură a sectorului pe atunci numărul trei al Capitalei, iar frăţiorul meu s-a înscris la cercul de acordeon. Grupele de muzică şi de teatru de copii erau constituite în Cercul intitulat „Luminiţa copiilor”. Erau două grupe de teatru. O grupă de copii şi o grupă de adolescenţi din care făcea parte şi cunoscutul regizor Gelu Colceag. Îl aveam instructor pe domnul Constantin Alexandru, absolvent al Institutului de teatru, căruia noi îi spuneam „domnul Caragiale”. Aici am luat primele exerciţii de dicţie şi lecţii de mişcare scenică. Mai târziu acestea mi-au prins foarte bine în formarea mea ca interpret profesionist de muzică populară. Pe la 13 ani am devenit una dintre solistele vocale ale Cercului de acordeon, susţinând multe spectacole cu această formaţie. După anii copilăriei au venit, firesc, anii adolescenţei. Sufletul meu a intrat într-o altă lume. Profesorii şi colegii mei de la liceul „Iulia Haşdeu” şi de la Şcoala populară de artă din Bucureşti au format noul meu univers. Acumularea cunoştinţelor de cultură generală şi a celor de canto, teoria muzicii, istoria muzicii şi mişcare scenică au fost preocupările mele din această perioadă. Îmi amintesc de concursul de admitere la Şcoala populară de artă, pe care l-am susţinut la 16 ani. Eram la începutul clasei a X-a. M-am înscris la concurs pentru cursul de canto clasic, pentru că pe atunci doream să devin cântăreaţă de operă. Am fost admisă, dar…. la clasa de canto popular. Doamna profesoară Ecaterina Moravek m-a luat la clasa dumneaei şi la prima oră de canto m-a pus să aleg între a deveni coristă, sau solistă la folclor, pentru că nu aveam volumul necesar pentru operă. Mi-a dat o săptămână de gândire. După o săptămână i-am spus că am ales folclorul. Aşa am început orele de canto popular şi mi-am îmbogăţit repertoriul cu cântece dobrogene, la început din repertoriul solistelor consacrate de folclor dobrogean. În toamna anului 1970 Radio-Televiziunea Română a iniţiat emisiunea-concurs „Steaua fără nume” – pentru interpreţii de muzică uşoară şi „Floarea din grădină” – pentru interpreţii de muzică populară. Eram în clasa a XII-a şi în ultimul an la Şcoala populară de artă. Doamna profesoară de canto Ecaterina Moravek mi-a spus că sunt pregătită şi pot participa la preselecţia organizată de Televiziunea Română. Am pregătit un cântec din repertoriul doamnei Natalia Şerbănescu – „Anica pânza albea” – şi o poezie cu care m-am prezentat la preselecţie, ca reprezentantă a folclorului din Dobrogea. Preselecţia s-a desfăşurat într-unul din studiourile Radioului. Erau foarte mulţi tineri veniţi din toate colţurile ţării. Cred că din cauza emoţiei nu am reuşit să conving comisia de examinare, al cărei preşedinte era regizorul Sorin Grigorescu şi n-am fost admisă. Am fost nespus de mâhnită şi dezamăgită, pentru că până atunci nu încercasem gustul eşecului. Doamna Moravek, însă, m-a încurajat şi mi-a spus că dacă am fost dată afară pe uşă să intru pe fereastră. Zis şi făcut. La următoarea preselecţie m-am prezentat din nou în faţa juriului şi de data aceasta am fost admisă. În 1971 am susţinut primele două etape ale concursului „Floarea din grădină”, iar în 1972 am susţinut etapa a treia, care s-a desfăşurat sub forma unui concert pe care l-am susţinut la Constanţa, acompaniată de orchestra Radio, dirijată de maestrul Radu Voinescu, prezentator fiind poetul Dan Deşliu. Am avut invitaţi în recital pe frăţiorul meu George Tănăsescu şi pe marele acordeonist Marcel Budală. Am obţinut mult râvnitul trofeu, care mi-a semnat actul consacrării mele ca interpret de muzică populară.
Aţi studiat dreptul şi l-aţi profesat. Astăzi credeţi că e în firea dumneavoastră să vă dedicaţi, nu cu mici încordări şi lupte personale, rosturilor de a face dreptate? Cu ce credeţi că aţi făcut mai multă dreptate semenilor: cu profesia de jurist sau cu alinarea şi iubirea din cântec?
Consider că numai Dumnezeu este absolut nepărtinitor în aplicarea legilor sale drepte. De aceea nici nu am dorit să profesez în calitate de judecător sau procuror, nici să fiu avocatul părtinitor al clientului pe care trebuia să-l apăr la bară. Am preferat să profesez în calitate de consilier juridic. De aceea sper că prin cântecul meu am reuşit să alin dorurile din sufletul oamenilor, să-i port pe aripi de înger, să-i înalţ mai aproape de bunul Dumnezeu.
Neîntrerupt, an cu an, de la debut până azi aţi cântat. Simbolic, glasul dumneavoastră e o floare spirituală. Biografia dumneavoastră artistică este azi o oglindă de argint în care străluminează o vastă carieră de interpretă de muzică folclorică dobrogeană. Dezvăluiţi, într-o selecţie personală şi preferenţială sumarul acestei cariere.
Am fost invitată la Radio să fac primele înregistrări, iar Electrecordul m-a invitat să înregistrez primul disc, unul cu patru cântece dobrogene, ce-a apărut în magazinele de specialitate în anul 1973. Aveam astfel în repertoriul personal deja opt cântece din folclorul dobrogean, înregistrate. Am susţinut spectacole pe scenele teatrelor din Bucureşti şi din ţară, am filmat numeroase emisiuni la Televiziunea Română, iar în toamna anului 1972 m-am angajat la Teatrul de revistă şi comedie „Ion Vasilescu” din Bucureşti, la orchestra populară. În vara anului 1972 s-a organizat concurs la Ansamblul artistic „Ciocârlia” al Ministerului de Interne, pentru două posturi de solist vocal. M-am prezentat la concurs la sediul ansamblului într-o frumoasă zi de vară, împreună cu alţi 400 de candidaţi. Numai Dumnezeu a fost cel care m-a ajutat să fiu selecţionată la acest concurs eu, împreună cu Elena Zamfira, deşi se prezentaseră destui tineri talentaţi. Însă posturile nu erau încă libere, fapt pentru care în toamnă m-am angajat la Teatrul „Ion Vasilescu”. În februarie 1973 şeful Ansamblului „Ciocârlia”, domnul colonel Constantin Zincă m-a anunţat că s-a deblocat postul şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă transfer la acest ansamblu. Am fost foarte bucuroasă de propunere şi mi s-a cerut transferul de la Teatrul „Ion Vasilescu”. La „Ciocârlia” i-am avut colegi pe marii interpreţi ai cântecului popular, Angela Moldovan, Maria Păunescu, Ion Cristoreanu, Pop Simion şi Elena Zamfira, iar ca solişti instrumentişti, adevăraţi virtuozi ai instrumentelor populare: Toni Iordache – ţambal; Stanciu Simion – nai; Dumitru Zamfira – fluier, caval, cimpoi, ocarină; Ion Milu – taragot; George Udilă –clarinet; Nicolae Turcitu – acordeon; frăţiorul meu, George Tănăsescu – acordeon şi pian. La „Ciocârlia” am cântat sub bagheta unor mari dirijori: Constantin Arvinte, Tudor Pană şi Ion Ivanovici. De-a lungul carierei mele artistice am cântat alături de cei mai mari artişti din a doua jumătate a secolului XX, mari interpreţi şi actori ai scenei româneşti: Floarea Calota, Margareta Clipa, Dumitru Sopon… Viaţa mea de artist, ce s-a împletit cu o carieră juridică, s-a concretizat în cei patruzeci şi doi de ani de carieră artistică în numeroase turnee în ţară şi străinătate, înregistrări la Radio şi Televiziune, discuri, casete si compact discuri cu folclor şi colinde din Dobrogea, festivaluri artistice, nenumărate spectacole de folclor şi divertisment.
Într-o viaţă alegră, inimă lângă inimă cu muzica folclorică, pas la pas cu activitatea juridică v-aţi dedicat un timp preţios, poate mai puţin volubil, dar discret şi afectiv, vieţii dumneavoastră de familie. A fost, fireşte, constelată de splendorile cântecului această familie, dar a fost şi întrucâtva marcată de sacrificii cerute de profesia juridică şi scenă?
Mai mult decât orice altă profesie, această activitate de artist mă solicita foarte multe ore, iar când plecam în turnee, săptămâni şi chiar luni de zile lipseam de lângă familia mea. Băiatul meu, Daniel-Valentin este tot ce am mai scump pe lume. Acum e consilier juridic. Este bărbat în toată firea, dar sper că a înţeles sacrificiul lipsei mele uneori de lângă el. Toate acestea erau sacrificii pe altarul artei. Însă dragostea de cântec ne îndulcea această jertfă.
Aurel V. ZGHERAN
Toate fotografiile o reprezintă pe artista melosului flcloric dobrogean Floarea Tănăsescu, în unele dintre ele în mijlocul unei pleiade de personalități culturale și artistice românești:
Floarea Tănăsescu, Irina Loghin, Polina Manoilă;
Floarea Tănăsescu și Viorica Flintașu;
Împreună cu Ansamblul „Ciocarlia”, în 1995;
George Tănăsescu, fratele artistei;
Floarea Tănăsescu la Muzeul Satului, împreună cu interpreţi inegalabili ai muzicii folclorice româneşti;
Floarea Tănăsescu alături de Ioana Cristea şi Ion Amititeloaie, 1995;
Aurel V. Zgheran cu Floarea Tănăsescu;
Floarea Tănăsescu împreună cu Simion Pop şi Saveta Bogdan, 2011.