Fragment exclusiv din volumul „Istoria mirodeniilor în Evul Mediu”
În Evul Mediu, mirodeniile nu erau doar un moft culinar, ci o veritabilă monedă de schimb, un simbol al puterii și o reală miză pentru marile expediții care aveau să schimbe harta lumii.
De la piețele aglomerate ale Orientului până la curțile regale ale Europei, aromele piperului, scorțișoarei sau șofranului au stimulat comerțul, au inspirat mari descoperiri și au aprins rivalități între imperii.
În volumul recent apărut la Editura ap! (ACT și Politon), „Istoria mirodeniilor în Evul Mediu”, istoricul francez Michel Balard arată cum aceste prețioase condimente au devenit „motorul istoriei”, influențând gastronomia, medicina și geopolitica unei epoci pline de schimbări.
Mirodeniile nu au fost doar simple ingrediente culinare – în Evul Mediu, ele au reprezentat un simbol al bogăției și prestigiului, au fost adevărate stimulente pentru descoperiri geografice, catalizatoare ale comerțului global și chiar motiv de confruntări între mari puteri maritime.
În paginile acestei cărți, Michel Balard analizează impactul condimentelor asupra istoriei, demonstrând cum dorința de a le obține a pus în mișcare marii exploratori precum Cristofor Columb, Vasco da Gama sau Magellan.
Un studiu cuprinzător: de la gust și medicină la geopolitică
Balard îmbină erudiția academică cu un stil narativ captivant, prezentând mirodeniile sub toate fațetele lor: gustative, medicinale, artistice și simbolice.
Cartea se sprijină pe surse istorice de primă mână, precum celebrul manual de comerț „La pratica della mercatura” (sec. XIV), și oferă o privire detaliată asupra rutelor comerciale, de la Drumul Mătăsii și porturile mediteraneene până la centrele asiatice și africane de producție și distribuție.
Cititorii vor descoperi:
- Originea și traseul condimentelor – de la ghimbirul din China și piperul din Malabar, până la șofranul mediteraneean și melegueta africană;
- Importanța condimentelor în ierarhia socială – cum mesele festive ale aristocrației medievale se transformau în spectacole de putere;
- Rolul condimentelor în gastronomie – influențele bizantine, islamice și occidentale asupra gustului medieval;
- Funcțiile medicinale – de la teoria umorală la practica apotecarilor, într-o perioadă în care condimentele erau atât medicamente, cât și alimente;
- Impactul geopolitic și economic – monopoluri, taxe, rețele comerciale și lupte pentru controlul rutelor.
Despre autor
Născut în 1936 la Sucy-en-Brie, Franța, Michel Balard este profesor emerit la Universitatea Paris-I Panthéon-Sorbonne și președinte al Societății Istorice și Arheologice din Sucy-en-Brie.
Specialist renumit în istoria Evului Mediu, Balard este autorul a numeroase studii privind colonizarea latină în Orientul medieval.
În 2024, a fost distins cu Premiul Provins Moyen Âge pentru acest volum, ca o recunoaștere a contribuției sale excepționale la cercetarea istoriei medievale.
Fragment
Pegolotti include berberis printre mirodenii. Poate fi vorba de dracilă, boaba uscată de Berberis vulgaris, un arbust spinos, una dintre sutele de specii de berberis, al cărui fruct, o boabă rotundă, produce câteva semințe brune sau negre, apreciate în anumite bucătării asiatice.
Originară din Mediterana de Est (Grecia și Turcia), guma adragantă este un exsudat din seva unor mici arbuști din genul Astragalus, recoltată din mai până în septembrie și apoi uscată. Foarte vâscoasă, guma este cunoscută încă din Antichitate pentru proprietățile sale medicinale laxative și afrodiziace și ca remediu împotriva tusei. Ca agent gelifiant și de îngroșare, este utilizată în numeroase produse alimentare, în impermeabilizarea textilelor și în cosmetică ca agent emulsifiant. Scamoneea își are originea în aceleași regiuni și în Siria; este o plantă cățărătoare perenă din familia convolvulaceelor (Convolvulus scammonia), cu o rădăcină lungă și flori asemănătoare volburii. Rezina extrasă din rădăcina uscată constituie un purgativ puternic, ale cărui efecte erau cunoscute de Dioscoride în secolul I al erei noastre.
Printre mirodeniile foarte răspândite în țările mediteraneene se numără chimenul și chimionul (vedeți mai sus), dar și ardeiul iute (Capsicum), fructul a cinci specii de plante din familia Solanaceae, descoperit datorită călătoriilor lui Cristofor Columb, care a adus câteva specimene din America. Portughezii l-ar fi introdus apoi în Asia. Nu este de mirare, așadar, că este necunoscut în manualele de negoț din Evul Mediu. În schimb, acestea menționează frecvent mana, un exsudat dulce provenit de la tamariscul din Orientul Apropiat sau de la cedrul din Liban, înainte de a fi furnizat de frasinii de mană din Sicilia.
În Italia, Grecia și Orientul Apropiat se găsește mandragora (Mandragora officinarum), o plantă erbacee aparținând familiei Solanaceae. Înaltă de aproximativ treizeci de centimetri, are o rădăcină pivotantă lungă, de formă antropomorfă, iar floarea sa formată din cinci petale dă naștere unor boabe globuloase care conțin semințe comestibile.
Planta are proprietăți sedative, antiinflamatoare, antispasmodice și halucinogene. A dat naștere încă din Antichitate unor credințe magice, fiind ingredientul unor filtre și poțiuni ale vracilor. Dificultatea de a o smulge din pământ l-ar fi expus pe cel care încerca să o culeagă la un blestem și chiar la moarte, dacă nu respecta un anumit ritual. Atât antidotariumul din Bamberg, cât și cel al școlii de medicină din Salerno recomandă utilizarea mandragorei în chirurgie ca narcotic.
O altă plantă medicinală este sulfina. Este o plantă erbacee, folosită ca furaj, dar o specie a acesteia, Melilotus officinalis , din familia Fabaceae, răspândită în toată Europa de Sud, prezintă tulpini verzi și canelate, foliole grupate câte trei și ciorchini de flori mici, galbene și parfumate, care se culeg vara. Uscate, ele au proprietăți flebotonice , diuretice și antispasmodice și tratează tulburările digestive, precum și circulația venoasă. Folosit mai mult în bucătărie decât în medicină, mirtul (Myrtus communis), din familia Myrtaceae, este un arbust din maquis-ul mediteraneean, cu frunze persistente, strălucitoare și parfumate, utilizate în infuzii pentru tratarea afecțiunilor pulmonare și a bolilor feminine, în timp ce boabele sale cu gust de ienupăr aromatizează carnea, peștele și deserturile.
În Antichitatea greacă și romană, mirtul, asociat cu zeița iubirii, îi împodobea pe câștigătorii jocurilor, pe cei care ieșeau triumfători dintr-o întrecere, pe proaspăt-căsătoriți și pe magistrați. O altă varietate, mirtul de ceară, era folosită în Evul Mediu la fabricarea lumânărilor și a săpunurilor.
În țările din jurul Mediteranei se găsesc din belșug plante aromatice și medicinale care nu pot fi clasificate ca mirodenii dacă autorii manualelor de negoț medievale nu le recunosc ca atare. Ne vom limita la a menționa, de exemplu, pelinarița (Artemisia vulgaris), utilă în tratarea tulburărilor digestive; roșcovul (Ceratonia siliqua), a cărui făină este folosită împotriva diareii; lămâiul (Citrus medica), al cărui fruct servește la tratarea arteriosclerozei și a bolilor respiratorii; chiparosul (Cupressus sempervirens), ale cărui conuri, în infuzie, calmează senzația de picioare grele și ameliorează varicele; smochinul (Ficus carica), ale cărui fructe, în decoct, eliberează căile respiratorii; dafinul (Laurus nobilis), ale cărui frunze uscate în infuzie calmează tulburările digestive, la fel ca roinița (Melissa officinalis); lavanda (Lavandula officinalis), care ajută la restabilirea somnului și a apetitului; măslinul (Olea europaea), ale cărui frunze uscate și infuzate pot trata hipertensiunea și diabetul; iarba grasă (Portulaca oleracea), care, în decoct, tratează afecțiunile cardiace; în fine, salvia (Salvia officinalis), ale cărei frunze sunt folosite împotriva tulburărilor digestive, dar și la aromatizarea cărnurilor și a salatelor. Astfel, naturoterapia medievală găsește multiple resurse vegetale în regiunile mediteraneene.