Fragmente de jurnal marinăresc (I) – Adrian ONICESCU

Publicat: sâmbătă, 20 iulie 2013

Prin 1988 eram cu nava Ştefăneşti în Beirut. În plin război, miliţiile libaneze se ciuruiau pe unde se prindeau. Echipajele navelor nu puteau ieşi la uscat din cauza războiului. Auzeam răpăituri de mitralieră zi şi noapte, în port intrau maşini ciuruite, nu am văzut una fără găuri de gloanţe. Mercedesuri lungi cu “boţ de cal”, noi, arborând cicatricele luptei fratricide în vreme ce la noi pe străzi vedeai numai Dacii în timp de pace. Clădirile purtau şi ele, toate, urmele schijelor.. Docherii ridicau din umeri cu un aer trist: Iată cum a ajuns “Perla Orientului” căci aşa era cunoscut Beirutul în trecut, înainte să izbucnească războiul. Într-o noapte sirena a început să urle. Am fost anunţaţi prin radio că trebuie să părăsim urgent cheul, urmează un atac cu tiruri de mortar. Am ieşit pe punte şi am tăiat cu topoarele parâmele care ne ţineau legaţi de cheu. Manevrele complicate de ieşire din port, intrarea pe strâmtul şi invizibilul şenal navigabil le-am făcut fără asistenţa remorcherelor, puteam să ne punem pe uscat în orice moment. Instinctele comandantului au funcţionat perfect, ne-am îndepărtat în timp ce cheul la care descărcasem până atunci era sfârtecat de explozii.

Am plecat la Tartous, în Siria bătrânului Asad. Schimbarea peisajului a fost deplină. O oază de verdeaţă, clădiri, unele moderne din piatră cubică, altele fiind de-a dreptul pagini de istorie medievală, dantelărie în piatră, străzi curate, oameni cu feţe destinse, zâmbitoare îmbrăcaţi impecabil. Femeile purtau în majoritatea lor vălul Islamic peste hainele europene, hainele văluri albe negre sau de alte culori, lungi dar atmosfera era una de Islam rătăcit de propriile sale crispări. Nu vedeai fete în fuste scurte ca în Egipt. În ţara piramidelor fetele îţi surâdeau pe stradă, puteai chiar să legi dialoguri cu ele, dar nici nu te evitau ca pe o monstruozitate bipedă, fără să privească măcar în direcţia ta precum în Yemen. Acolo toate, dar toate femeile erau învăluite în negru din creştet până în pământ, priveau printr-o fantă a costumului de castitate care era sigur şi asigură protecţie până la nivelul gândurilor. Umblau însoţite de membrii de familie bărbaţi, toţi cu brâuri late şi săbii încovoiate la brâu, toţi. Clădirile Yemenite aveau ferestrele zăbrelite în lemn un fel de jaluzele care nu se opuneau soarelui ci umanului. Menirea lor era să permită femeilor să vadă strada fără a fi observate. În Tartous atmosfera era de-a dreptul destinsă. Se puteau vedea îndrăgostiţi mergând la braţ prin parcurile pline de verdeaţă. Seara bărbaţi de toate vârstele jucau în ceainării domino trăgând fiecare din narghileaua parfumată cu câte un pahar de ceai aromat în faţă. E adevărat că seara nu vedeai decât bărbaţi. Am intrat în vorbă cu câţiva, se fereau să discute politică, îmi spuneau discret că dacă ai limba prea ascuţită dispari pur şi simplu într-o noapte. În rest, civilizaţie curăţenie şi bună creştere. Femeile erau poleite cu aur, toate. Puzderie de lanţuri, inele, broşe toate dedicate punerii în valoare a virtuţilor purtătoarelor. E adevărat, tinerii se căsătoreau numai în momentul în care reuşeau să aibă propria locuinţă şi să adune suma necesară acoperirii în aur a iubitei şi familiei ei. Nu era o lege scrisă dar tradiţia trona suverană. Mulţi mahomedani mor fără să cunoască femeia. Din această cauză, când apucau să o cunoască… era vai de ea. Logodnele durau ani în şir fără ca iubiţii să se sărute măcar. Ar fi fost un gest definitive compromiţător pentru o femeie musulmană.

Îmi amintesc de egipteanul Adel, ospătarul ofiţerilor care susţinea această tradiţie. Tânăr, fost amploaiat la bancă, rang social de vază atâta vreme cât i se aducea ceaiul la birou de către servitori. Avea şi el de ani buni o logodnică. A vizitat-o de câteva ori acasă în prezenţa părinţilor dar nu i-a văzut vreodată nici măcar degetele picioarelor. Nu a sărutat-o vreodată, nu a văzut-o fără văl. Ştia că există riscul să descopere eventuale defecte fizice abia după semnarea actelor de căsătorie dar tocmai ăsta era farmecul. Şi-apoi doar tu ai fi ştiut despre asta. Stabilitatea lumii arabe consta în respectarea strictă a acestor reguli. Am văzut recent nişte fotografii din Tartousul de astăzi: O ruină, un festin al infernului, oamenii aceia atât de cumsecade astăzi se decapitează în plină stradă, violul e cea mai suavă dintre agresiunile cărora le poate cădea victimă urmaşă femeilor siriene acoperite de voaluri şi aur, ţinute delicat de braţ de sirienii pedanţi de acum câteva decenii. Nu e onorabil pentru speţa umană dar tot ce e spoială de civilizaţie în aparenţele civilizaţiei moderne are caracter provizoriu. Dacă nu ştii asta îţi faci iluzii cărora chiar tu însuţi le poţi cădea victimă.

Post Views: 720